Rădăcini și Aripi

Câini care nu ne judecă, ci ne ascultă. 🐾

De la Surya am învățat că prezența, nu perfecțiunea, e ceea ce vindecă.

„Câinii vorbesc, dar numai celor care știu să asculte.” — Orhan Pamuk

Rădăcini, pentru siguranța pe care ne-o oferă necondiționat. Aripi, pentru tot ce ne învață despre o iubire care rămâne. Câinele și loialitatea sa în mentorat și iubire, dăruire și susținere reciprocă.

La mulți ani, tuturor câinilor mari și mici! Fie ca voi să fiți sănătoși pentru ca noi toți să fim fericiți!

La mulți ani, Surya 🐕💗

Dezvoltare Personală, Psihologie & Spiritualitate

Zilele trecute am vorbit despre „DA”-ul spus când simțim „NU” și despre „NU”-ul spus când, de fapt, simțim „DA”.

Astăzi coborâm mai profund:
de unde vin aceste mecanisme de relaționare?

Multe dintre răspunsurile noastre se construiesc în timp, în relațiile semnificative și în mediul familial în care învățăm ce înseamnă apropierea, conflictul, siguranța, iubirea sau apartenența.

Unele ne-au ajutat cândva să ne adaptăm.

Mai târziu, însă, le putem repeta automat, chiar și atunci când nu ne mai sunt de folos.

Și există o întrebare care deschide un strat și mai profund:

Dacă povestea unor tipare nu începe întotdeauna cu noi?

De aici vom merge, în următoarele postări, către perspectiva transgenerațională: ce preluăm din istoria familiei, ce repetăm și ce putem transforma conștient.

🌿 .studio 

Dezvoltare Personală, Psihologie & Spiritualitate

CÂND AI SPUS „NU", DEȘI SIMȚEAI „DA"?

Ieri am vorbit despre „DA"-ul spus celuilalt, deși în interior simțeai „NU".

Astăzi întoarcem oglinda.

Pentru că nu ne îndepărtăm de nevoile noastre doar când acceptăm prea mult. Uneori o facem exact atunci când refuzăm ceea ce, de fapt, ne doream.

„Nu, mulțumesc." „Nu contează pentru mine." „Nu trebuie, e în regulă." „Cum vrei tu."

Deși, undeva în interior, răspunsul era cu totul altul: „Da. Mi-aș dori." — și acolo, în acea clipă, cedăm din puterea noastră interioară.

Din perspectivă psihologică, acest „NU" e adesea o formă de autoprotecție.

Dacă îmi exprim dorința, risc să fiu refuzată. Dacă spun că nu am nevoie, nu risc să par vulnerabilă. Dacă renunț înainte să cer, evit dezamăgirea. Dacă spun „cum vrei tu", evit conflictul.

Nu spunem „NU" pentru că nu vrem — ci pentru că ne e greu să tolerăm ce ar putea urma după propriul „DA". Necunoscutul rămâne un teren minat cu posibilități la care nu ne dăm voie să ajungem.

Și în timp, mecanismul devine atât de familiar încât nici nu mai observăm cm ne retragem răspunsul înainte ca celălalt să apuce să-l audă.

Aici e paradoxul: spunem „NU" ca să ne protejăm, dar ajungem să ne îndepărtăm exact de ce ne dorim — apropiere, ajutor, afecțiune, recunoaștere, timp împreună. Sau, pur și simplu, libertatea de a avea o preferință și de a o spune cu voce tare.

Maturizarea emoțională nu înseamnă doar să punem limite sănătoase și să spunem „NU" atunci când e adevărul nostru interior.

Înseamnă și să ne dăm voie să spunem:

„Da, îmi doresc." „Da, am nevoie." „Da, mi-ar plăcea."

— fără să confundăm nevoia cu slăbiciunea, și fără să credem că a exprima o dorință îl obligă pe celălalt s-o împlinească.

Rădăcinile sunt „NU"-ul care te-a ținut în siguranță până acum. Aripile sunt „DA"-ul pe care abia înveți să ți-l dai voie.

Pe care îl spui mai des, azi — cel care te protejează, sau cel care te reprezintă?

PEOPLE PLEASING

Când spui „DA”, chiar și atunci când simți că este „NU”

People pleasing este tendința de a încerca să îi mulțumești pe ceilalți, chiar și atunci când asta înseamnă să îți ignori propriile nevoi, limite sau preferințe.

Spui „da”, deși ai vrea să refuzi.
Accepți, ca să nu dezamăgești.
Eviți să spui ce te deranjează.

Te preocupă reacția celuilalt mai mult decât propriul disconfort.

Nu este același lucru cu bunătatea.
Bunătatea presupune alegere.

În people pleasing, acel „DA” poate veni din teama de conflict, respingere, vinovăție sau din nevoia de aprobare.

Uneori, rădăcinile acestui mecanism se formează încă din copilărie.

Copilul învață repede ce aduce apreciere și apropiere. Dacă este valorizat mai ales când este „cuminte”, ascultător, performant sau nu creează probleme, poate ajunge să creadă:

„Sunt în regulă când ceilalți sunt mulțumiți de mine.”

Iar dacă exprimarea unui „nu”, a unei nevoi sau a unei opinii diferite produce frecvent tensiune, poate învăța:

„E mai sigur să nu deranjez.”

Copilul crește, dar strategia poate rămâne.

Și copilul devenit adult spune mai târziu :

„Sigur.” — deși nu mai poate.
„Nu-i nimic.” — deși îl deranjează.
„Cum vrei tu.” — deși ar vrea altceva.
„DA.” — deși simte „NU”.

🌿 Acest mecanism de funcționare, odată învățat, poate fi transformat prin conștientizare și prin libertatea de a alege propriul răspuns.

O pauză înainte de a răspunde îți oferă spațiul necesar să observi ce se întâmplă în tine și să te întrebi:

„Spun «DA» pentru că asta îmi doresc sau pentru că îmi este greu să spun «NU»?”

Uneori, între reacția automată și răspunsul conștient, o simplă pauză face diferența.

Apoi întreabă-te:

Dacă aș ști că celălalt nu se va supăra, ce aș răspunde cu adevărat?

Dacă te regăsești, scrie-mi. 🌿


# Wellbeing
Dezvoltare Personală, Psihologie & Spiritualitate

Nu orice oboseală vine din cât de multe sarcini îndeplinești.

Uneori, nu programul este cel care te epuizează, ci felul în care îl trăiești.

Te poate obosi să fii mereu atent la starea celorlalți.
Să anticipezi ce ar putea merge prost.
Să simți că trebuie să rezolvi.
Să spui „da”, când în interiorul tău răspunsul este „nu”.
Să eviți conflictele.
Să încerci să mulțumești pe toată lumea.
Să nu ceri ajutor.
Să te gândești permanent la ce urmează.

Și mai există o formă de oboseală despre care vorbim mai puțin:

oboseala de a fi permanent „în gardă”.

Corpul se poate opri, dar mintea continuă să verifice, să anticipeze, să analizeze și să rezolve.

De aceea, uneori, odihna fizică nu este suficientă.

🌿 Îți propun un exercițiu simplu de autoobservare.

Ia o foaie și notează, fără să analizezi prea mult, primul răspuns sosit este cel cu adevărat grăitor:

Mă obosește să…
Continui să fac asta pentru că…
Aș avea nevoie să…

Apoi privește răspunsurile.

Poate nu ai nevoie doar să faci mai puține lucruri.
Poate ai nevoie să porți mai puțin din ceea ce nu îți aparține.

Poate ai nevoie de o limită.
De un „nu”.
De ajutor.
De mai puțin control.
Sau, pur și simplu, de permisiunea de a nu fi disponibil permanent.

Nu trebuie să schimbi totul astăzi. Dar merită să observi diferența dintre:

„Sunt obosit pentru că am făcut multe.”

și

„Sunt obosit pentru că, de prea mult timp, funcționez într-un fel care mă consumă.”

🤍 Iar acum te invit la dialog:

Răspunde-mi scurt la postare :

„În ultima vreme, mă obosește…”

Poate fi și un singur cuvânt.

Răspunsurile voastre de ieri mi-au arătat direcția postărilor de azi și astfel construim împreună claritate asupra dificultăților întâmpinate.

Uneori, când punem în cuvinte ceea ce ne consumă, începem să vedem mai clar și ceea ce avem nevoie să schimbăm, să transformăm pentru a ajunge cat mai aproape de adevăr.

🌿 Rădăcini și Aripi
Psihologie • Dezvoltare personală • Wellbeing
Raluca-Gabriela I.

Putere personală sau obișnuință?

Uneori, ceea ce numim „sunt puternic” înseamnă, de fapt:

„M-am obișnuit să mă descurc singur.”
„Nu vreau să deranjez.”
„Mai pot puțin.”
„Lasă, fac eu.”
„Nu am nevoie de nimeni.”

Și, pentru că ai putut de fiecare dată, oamenii din jur au început să creadă că poți mereu.

Poate ai început să crezi și tu.

Dar există o diferență între puterea personală și obișnuința de a duce totul de unul singur.

Puterea personală nu înseamnă să nu obosești, să nu ai nevoie de ajutor sau să fii mereu acela ce ține lucrurile împreună.

Înseamnă și să poți spune:

„Aici mi-e greu.”
„Aici am nevoie de ajutor.”
„Asta este prea mult pentru mine.”
„Aici pun o limită.”

Uneori, independența excesivă, controlul sau dificultatea de a cere ajutor nu sunt doar trăsături de caracter.

Pot fi strategii pe care le-am învățat atunci când am simțit că trebuie să ne descurcăm singuri.

Și atunci întrebarea se transformă din:

„Cât mai pot să duc?”

În :

„De ce simt că trebuie să duc totul?”

🌿 Tu cm recunoști diferența dintre putere și obișnuința de a rezista?

Rădăcini și Aripi intră într-o nouă etapă. 🌿

Poate că mulți dintre voi ați ajuns aici prin YINside — prin yoga, respirație, meditație, sunet sau prin întâlnirile pe care le-am avut de-a lungul anilor.

Toate au făcut parte dintr-un drum.

Un drum care m-a dus, treptat, tot mai aproape de ceea ce m-a preocupat de fapt dintotdeauna: OMUL.

Omul cu mintea lui.
Cu emoțiile lui.
Cu relațiile lui.
Cu povestea lui.
Și cu trupul în care toate acestea se trăiesc.

Astăzi, acest drum capătă o direcție mai clară.

Rădăcini și Aripi devine un spațiu dedicat Psihologiei, Dezvoltării Personale și Wellbeingului.

Un spațiu pentru adulți, adolescenți și părinți.
Pentru întâlniri individuale, grupuri și ateliere.

Vom vorbi despre încredere în sine, emoții și relații. Despre adolescență și parenting. Despre limite, anxietate, presiune, alegeri și perioadele în care nu mai știm foarte bine încotro mergem.

Despre rădăcinile din care ne construim.

Și despre aripile de care avem nevoie pentru a merge mai departe.

Yoga, lucrul cu corpul, respirația și sunetul nu dispar din povestea mea. Ele rămân parte din experiența care m-a învățat să privesc omul ca întreg.

Dar centrul se așază acum mai clar:

Minte • Emoție • Corp • Relație

Iar odată cu această schimbare pregătesc și proiecte noi.

Primul dintre ele va fi dedicat copiilor și adolescenților și va începe în această toamnă. 🌱

Vă povestesc curând.

Nu las în urmă ceea ce a fost.
Îi dau rădăcini.
Și fac loc pentru aripi.

Bine ați venit în noua etapă Rădăcini și Aripi. 🤍

Raluca-Gabriela I.

Te-ai oprit vreodată din tot ce faci și ai observat că mintea ta nu este, de fapt, aici?

Că uneori te prinde în amintiri care se repetă sau în scenarii despre ce ar putea să se întâmple — în timp ce prezentul trece pe lângă tine?

Asta este, de fapt, tema centrală: mintea noastră călătorește constant în timp, iar noi uităm să ne întoarcem în prezent.

Unde trăiește, de fapt, mintea cel mai des — în trecut, în viitor sau în prezent?

Mintea noastră călătorește constant în timp.

Corpul este aici, dar gândurile pot rămâne blocate în ce a fost sau pot fugi spre ce ar putea fi.

Când rămânem în trecut, apar regretul și ruminația.

Când trăim în viitor, apar îngrijorarea și anxietatea.

Prezentul este singurul loc în care putem acționa.

Aici putem observa, respira și alege.

Oprește-te pentru câteva clipe din ce faci acum. Închide ochii…inspiră ușor pe nas și expiră profund pe gură. Observă cm corpul începe să se detensioneze .

Te invit să cunoști prezentul chiar acum, prin următorul exercițiu.

Închide ochii și pătrunde în lumea ta interioară . Inspiră. Expiră și permite să te adâncești în starea de confort și liniște ce se aseaza cu fiecare respirație.

Întreabă-te: „Unde este mintea mea acum?”

Dacă e în trecut — ce pot învăța și lăsa în urmă?

Dacă e în viitor — ce pot face acum, concret?

Nu te grăbi, observă și când ești pregătit/ă, revino în corp: simte tălpile, respirația.

Spune-ți:
„Trecutul a trecut. Viitorul nu a venit. Eu sunt aici.”

Nu trebuie să oprești mintea, doar să te întorci, de fiecare dată, în prezent.

Și poate că adevărata practică nu este să „fii prezent” perfect, ci să devii conștient de fiecare dată când nu ești.

De câte ori pe zi te pierzi fără să-ți dai seama?
De câte ori revii la tine, chiar și pentru câteva secunde?

În aceste mici întoarceri se construiește, de fapt, prezența ta. Nu ca o stare permanentă, ci ca o alegere repetată.

Astăzi, nu-ți propune să controlezi mintea.
Propune-ți doar să o observi.

Și, de fiecare dată când o prinzi că a plecat, întreabă-te cu blândețe:

„Unde sunt eu acum… cu adevărat?”

🌿 Rădăcini și Aripi | YINside Development

TU UNDE TE CONECTEZI CU SURSA TA DE SENS?

Dincolo de numele diferite pe care omul le-a dat sacrului, există o nevoie profund umană care traversează veacurile:nevoia de conectare.

În tradiția creștină, omul se retrage în rugăciune și Îl caută pe Dumnezeu.

În tradițiile contemplative orientale, intră în meditație și în tăcerea minții.
În viața monahală, ziua începe înainte ca lumea să se trezească.

În temple și ashramuri, zorii sunt adesea aleși pentru practica spirituală.

Limbajele sunt diferite.
Tradițiile sunt diferite.
Și este important să le respectăm diferențele.
Dar, privind omul din perspectivă psihologică, putem observa o nevoie comună:
ieșirea din zgomot și întoarcerea către un centru interior.

Omul contemporan trăiește într-o stimulare aproape continuă.
Telefon.
Informație.
Sarcini.
Roluri.
Așteptări.
Mintea procesează. Decide. Răspunde.
Din nou și din nou.
Iar uneori… uităm să ne oprim.

Conectarea cu ceea ce fiecare numește, potrivit propriei credințe și experiențe, Dumnezeu, Sursă, Sacru sau sens profund poate deveni un spațiu de reașezare interioară.

Rugăciunea.
Meditația.
Contemplarea.
Tăcerea.
Respirația conștientă.

Nu sunt identice și nu aparțin aceleiași teologii.

Dar toate presupun un gest esențial:
MĂ OPRESC.

Ies, pentru câteva clipe, din „a face”.
Și mă întorc spre „a fi”.

Poate că, înainte să căutăm încă o metodă prin care să devenim mai eficienți, mai productivi și mai adaptați, merită să ne întrebăm:

Eu unde mă conectez cu Sursa mea de sens?

Și când a fost ultima dată când am stat suficient de mult în liniște încât să mă pot auzi?

🌿 Rădăcini și Aripi
Psihologie • corp • sens • reașezare interioară

21 Iunie • Ziua în care mi-a vorbit …

În această dimineață, pe raftul bibliotecii noastre, privirea mi-a căzut pe calendar.

“Când nu aveam turme, nu dormeam. Acum, că am turme, nu pot dormi.”

Am zâmbit.
Pentru că în câteva cuvinte descrie una dintre marile iluzii ale omului: credem că vom fi liniștiți atunci când vom avea ceea ce ne lipsește.

Dar când obținem ce ne dorim, descoperim că grijile doar și-au schimbat numele.

Și poate că nu este întâmplător că exact astăzi, de Ziua Internațională Yoga, Evanghelia ne spune:

„Priviți la păsările cerului… Luați seama la crinii câmpului… Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 6)

Observ cât de asemănătoare sunt marile învățături ale lumii atunci când ating adevărul profund al existenței.
În tradițiile orientale, natura este un maestru tăcut.

Muntele învață stabilitatea. Apa învață adaptabilitatea. Copacul învață răbdarea. Floarea învață înflorirea fără efort.

Iar astăzi Hristos ne oferă aceeași lecție.

Nu ne trimite la cei puternici.
Nu ne trimite la cei învățați.
Ne trimite la păsări și la flori.
La creație.

Pasărea nu controlează cerul și totuși zboară.
Floarea nu controlează ploaia și totuși înflorește.
Numai omul încearcă să controleze totul și, tocmai de aceea, își pierde pacea.

Învățătura Evangheliei nu este să nu muncim, ci să nu trăim în neliniște. Să facem ceea ce ține de noi și să lăsăm în mâinile lui Dumnezeu ceea ce nu ține de noi.

În anii mei de practică am descoperit că una dintre cele mai mari suferințe ale omului este ruptura de natură și, implicit, ruptura de propria natură interioara.

Respirăm în grabă.
Trăim în grabă.
Ne proiectăm permanent în viitor.
Am uitat să privim.

Iar Hristos nu spune: „Controlați mai bine.”
Spune doar:
„Priviți.”
Pentru mine, yoga a fost una dintre căile prin care am învățat să mă opresc și să privesc.

Iar Evanghelia îmi amintește astăzi Cine este sursa acelei armonii pe care o contemplăm în natură.

Mai puțină grabă.
Mai puțin control.
Mai puțină teamă.
⬇️