Ciclism.404

În august 1966, cei mai buni rutieri ai României s-au aliniat la startul unei întreceri care avea să devină un adevărat test de rezistență: Cupa Steaua.

Nu a fost o etapă memorabilă printr-o evadare spectaculoasă sau printr-un sprint dramatic. A rămas în memoria presei sportive prin condițiile în care s-a desfășurat.

Încă de la start, cerul s-a deschis, iar ploaia rece și deasă i-a însoțit pe cicliști pe tot parcursul traseului. Jurnalistul de la Sportul Popular nota că etapa inaugurală, programată inițial pe ruta București – Giurgiu – București, a trebuit scurtată de arbitri de la 108 la 90 de kilometri din cauza vremii nefavorabile. Cu toate acestea, efortul depus de rutieri a fost comparabil cu cel dintr-o etapă de 150–160 km disputată în condiții normale.

Presa remarca și un alt aspect interesant. Deși ploaia transforma șoseaua într-o adevărată capcană, ritmul impus încă din primii kilometri a fost unul extrem de ridicat. Înainte de Călugăreni, plutonul s-a rupt, iar 18 rutieri au format grupul fruntaș. În spate însă, cursa s-a transformat într-o luptă pentru supraviețuire.

Pe carosabilul ud au apărut alunecări și căzături, iar o busculadă a întârziat grupul urmăritor. Ziarul sugerează că lipsa de experiență a unor concurenți și nesiguranța pe șoseaua alunecoasă au avut un rol important în producerea acestor incidente.

Privind astăzi această cronică, este imposibil să nu observăm cât de diferit era ciclismul față de cel pe care îl urmărim în prezent. Bicicletele erau mai grele, șoselele mai puțin prietenoase, iar echilibrul dintre curaj și prudență făcea adesea diferența dintre victorie și abandon.

Poate tocmai de aceea cronica din Sportul Popular nu vorbește doar despre cine a trecut primul linia de sosire. Vorbește despre un pluton care a fost obligat să lupte, înainte de toate, cu natura.

Astăzi, când o etapă este neutralizată la primul semn de pericol, este fascinant să descoperim că, în urmă cu șase decenii, cicliștii continuau să pedaleze prin ploaie torențială, pe șosele alunecoase, într-o cursă pe care jurnalistul vremii o descria drept una dintre cele mai solicitante ale sezonului.

Acest articol este realizat pe baza cronicii publicate în Sportul Popular, nr. 5048, din 12 august 1966

Intrăm în săptămâna a doua a Turului Franței. Și, pentru prima dată după 22 de ani, diferența din fruntea clasamentului general este atât de mare la finalul primei săptămâni.

Tadej Pogačar conduce Turul cu 2 minute și 42 de secunde în fața lui Jonas Vingegaard, cel mai mare ecart înregistrat după primele nouă etape de la avansul de 3 minute și 1 secundă al lui Thomas Voeckler în 2004.

Dacă în ultimii ani am fost obișnuiți cu dueluri decise la zeci de secunde, ediția din 2026 pare, cel puțin până acum, să aibă un singur stăpân. Pogačar nu doar că a câștigat, ci a dominat: a atacat când a vrut și a construit un avantaj care obligă acum Visma să riște totul în munți.

Dar dacă istoria Turului ne-a învățat ceva, este că un Mare Tur nu se câștigă în prima săptămână. Urmează etape grele, caniculă, oboseală acumulată și încă destule oportunități pentru răsturnări de situație.

Întrebarea este simplă:

Mai poate Jonas Vingegaard să întoarcă acest Tur sau asistăm deja la marșul lui Pogačar spre al cincilea tricou galben?

Campionatul European de Pistă pentru Juniori și U23, desfășurat la Cottbus (Germania), s-a încheiat pentru delegația României cu o serie de rezultate care oferă o imagine fidelă a nivelului actual al ciclismului românesc de pistă. Dincolo de clasări, competiția a evidențiat diferența existentă între performanțele obținute în întrecerile regionale și nivelul impus de marile națiuni europene.

Cel mai bun rezultat al delegației a fost reușit de Theodor Trică (CS Olimpia București), care a încheiat pe locul 7 în proba de Scratch. Același sportiv a ocupat locul 13 în Points Race și locul 13 în Omnium, demonstrând constanță într-o competiție cu un nivel valoric foarte ridicat.

La celelalte probe, Vladimir Cârlan s-a clasat pe locul 21 la Scratch și pe locul 24 la Sprint, în timp ce Mihnea Harasim (CSA Steaua București) a terminat pe locul 20 în urmărirea individuală și pe locul 22 în Scratch. Gabriel Andronache (CS Petrolul Ploiești) a ocupat locul 31 în proba de urmărire individuală.

În proba de urmărire pe echipe, cvartetul format din Gabriel Andronache, Vladimir Cârlan, Tudor Ghimuș și Theodor Trică a încheiat competiția pe locul 11.

Privite în ansamblu, rezultatele sunt onorabile, însă ele arată și distanța care există între România și țările cu tradiție în ciclismul de pistă. Dacă la Campionatele Balcanice sportivii români reușesc frecvent să urce pe podium și chiar să domine anumite probe, la nivel european lupta este cu totul alta. Viteza de rulare, profunzimea loturilor și experiența competițională sunt incomparabile, iar clasările din Germania confirmă acest lucru.

Diferența nu poate fi explicată doar prin valoarea individuală a sportivilor. În spatele rezultatelor se află și infrastructura. România continuă să fie una dintre puținele țări europene care participă constant la competiții continentale de pistă fără să beneficieze de un velodrom modern și funcțional pentru pregătirea loturilor naționale. Sportivii sunt nevoiți să se antreneze în condiții improvizate sau să efectueze stagii în străinătate atunci când bugetele permit acest lucru, în timp ce adversarii lor își desfășoară activitatea zilnic pe velodroame acoperite, unde fiecare detaliu al pregătirii este optimizat.

În acest context, comparațiile directe cu marile puteri europene trebuie făcute cu măsură. Locul 7 obținut de Theodor Trică în Scratch și clasarea echipei de urmărire pe locul 11 reprezintă rezultate care merită apreciate, însă ele trebuie privite și ca un semnal privind investițiile de care ciclismul românesc are nevoie.

Este o condiție minimă pentru a putea forma sportivi capabili să concureze de la egal la egal cu adversarii europeni. Atât timp cât România va continua să pregătească pistarzi fără o bază dedicată, diferența dintre medaliile obținute în competițiile balcanice și clasările de la Campionatele Europene va rămâne una greu de redus.

Loturile naționale revin de la Cottbus cu experiență și lecții importante. Următorul pas nu depinde însă doar de sportivi și antrenori, ci și de capacitatea sistemului de a le oferi condițiile pe care aproape toate națiunile europene le consideră deja normale.

Photo : UEC

A existat o vreme în care turele de bicicletă se stabileau printr-un telefon sau, pur și simplu, la locul de întâlnire. Cine venea, venea. Cine întârzia, pedala mai tare ca să prindă grupul. Astăzi, aproape întreaga viață a comunităților de ciclism încape într-o aplicație. Dacă vrei să afli unde se merge, cine vine, cine lipsește, ce bicicletă este de vânzare sau cine s-a certat cu cine, nu mai ai nevoie de club sau de sediu. Ai nevoie doar de grupul de WhatsApp.

Fenomenul nu este exclusiv românesc, dar la noi a căpătat proporții aparte. Pentru multe comunități, grupul de WhatsApp a devenit mai important decât ieșirea în sine. Tura de duminică începe cu două zile înainte, când apar primele întrebări despre traseu, vreme și ritm. Continuă cu negocieri privind ora de plecare, locul de întâlnire și numărul opririlor pentru cafea. Uneori, până se ajunge la un consens, ai impresia că se organizează o etapă din Turul Franței, nu o ieșire de 70 de kilometri.

Există o regulă nescrisă: orice grup de WhatsApp dedicat ciclismului va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să vorbească despre orice, mai puțin despre biciclete. O simplă întrebare despre presiunea din cauciucuri poate degenera într-o dezbatere despre antrenament, alimentație, politica federației, infrastructura rutieră, impozite și, inevitabil, despre cât de diferit era ciclismul "pe vremuri". Întrebarea inițială rămâne suspendată undeva între sute de notificări.

La fel de previzibile sunt și personajele care populează aceste grupuri. Există omul care verifică prognoza meteo din oră în oră și găsește mereu o aplicație care anunță ploaie, chiar și atunci când cerul este senin. Există specialistul care poate transforma orice discuție într-un curs universitar despre aerodinamică și rezistența la rulare. Există cel care confirmă prezența la fiecare tură și lipsește aproape de fiecare dată sau întârzie minim 15 minute. Și există membrul tăcut, care nu scrie nimic luni sau chiar ani întregi, pentru ca într-o dimineață să întrebe simplu: "Se mai merge?"

Există însă și reversul medaliei. Comunicarea permanentă creează impresia că toată lumea trebuie să aibă o opinie despre orice. Fiecare subiect devine o dezbatere, fiecare decizie este analizată, iar fiecare fotografie încărcată după o tură produce inevitabila întrebare: "Ce medie ați avut?". Într-o lume în care aplicațiile măsoară fiecare watt și fiecare secundă, grupul de WhatsApp a devenit locul în care performanța este discutată, comparată și, uneori, exagerată.

Poate că adevărata schimbare nu este tehnologia, ci felul în care aceasta ne-a modificat comunitățile. Înainte, poveștile se spuneau la finalul turei, în jurul unei mese. Astăzi, aceeași discuție începe înainte de plecare și continuă până târziu în noapte, printre sute de notificări și zeci de mesaje.

Cu toate defectele lor, grupurile de WhatsApp au devenit noul club de ciclism. Nu au sediu, nu au program și nici regulament. Au doar notificări, opinii și oameni care împărtășesc aceeași pasiune. Iar într-un sport în care comunitatea contează aproape la fel de mult ca bicicleta, poate că acesta este motivul pentru care nimeni nu părăsește cu adevărat grupul. Chiar și cei care ies supărați se întorc, de regulă, la următoarea tură.

Ediția a 16-a a Turului Ciclist al Sibiului s-a încheiat cu victoria lui Lorenzo Finn (Red Bull – BORA – hansgrohe), într-o cursă care a reunit la start echipe WorldTour, ProTeam și unele dintre cele mai puternice formații continentale din Europa. Nivelul competiției a fost, încă o dată, unul ridicat.

Privind nivelul echipelor aflate la start, România nu a făcut doar act de prezență. Au existat momente în care sportivii noștri au fost în lupta pentru rezultate, iar Andrei Cărbunarea și Alin Toader au fost cei care au transformat această prezență în clasări care merită evidențiate.

Totuși, competiția a scos în evidență și un lucru despre care merită discutat. Absențele lui Eduard Grosu și Cristian Răileanu, cei mai experimentați rutieri români ai momentului, s-au simțit. În același timp, nu toți sportivii convocați au reușit să confirme așteptările sau să profite de oportunitatea de a se afirma într-o cursă de acest nivel.

Asta nu diminuează rezultatele obținute de cei care au tras echipa înainte, dar arată că există încă diferențe importante de valoare și constanță în lotul național. Pentru ca România să fie competitivă în astfel de curse, este nevoie ca baza de sportivi capabili să susțină un ritm internațional să devină mai numeroasă.

Din echipă au mai făcut parte Victor Aron, Tudor Căzăceanu, Ovidiu Dorcu și Horea Precup, iar stafful format din Emil Dima, Marian Frunzeanu, Adi Marcu si Matei Ion au avut un rol important în această participare.

Turul Sibiului rămâne un reper valoros pentru ciclismul românesc. Iar ediția din acest an a oferit atât motive de satisfacție, cât și câteva concluzii utile despre nivelul la care ne aflăm în prezent.

Photo : FRC

Există un personaj pe care îl recunoști după câțiva kilometri. Nu pentru că vorbește mult și nici pentru că impresionează prin forță, ci pentru că reușește, cu o precizie aproape matematică, să fie mereu în locul în care efortul este cel mai mic. Îl găsești lipit de o roata in pluton, profitând de fiecare metru de adăpost oferit de ceilalți. Este "Plăsarul".

Pur și simplu apare și se așază confortabil în spatele tuturor. Cât timp ritmul este ridicat, pare invizibil. Când grupul începe trena în vânt, are un talent incredibil să dispară din trenă. Ba își potrivește ochelarii, ba își verifică ciclocomputerul, ba își amintește că trebuie să bea apă. Orice motiv este bun, numai să nu ajungă în față.

Partea interesantă este că "Plăsarul" nu este neapărat un ciclist slab. De multe ori are picioare bune, doar că preferă să le păstreze pentru momentul în care nu mai contează. După zeci de kilometri în care ceilalți au împărțit efortul, iar el a economisit fiecare watt posibil, vine și momentul lui de glorie. La intrarea în oraș, pe ultimii metri până la cafenea sau pe sprintul de final, iese brusc din adăpost, depășește grupul și se comportă de parcă tocmai a câștigat o etapă din Turul Franței.

Ironia este că nimeni nu este deranjat de faptul că cineva stă la roată. Asta face parte din ciclism și este una dintre cele mai importante tactici ale acestui sport. Problema apare atunci când cineva transformă fiecare ieșire într-un exercițiu de economie pe spinarea celorlalți. Într-un pluton, efortul se împarte. Astăzi tragi tu, mâine trag eu. Așa funcționează un grup și tocmai de aceea ieșirile sunt mai rapide, mai sigure și mai plăcute.

"Plăsarul" însă vede lucrurile diferit. El consideră că munca celorlalți este un serviciu inclus. Nu simte nevoia să contribuie, dar este întotdeauna prezent când vine vorba de beneficiile mersului în pluton. Iar dacă reușește să câștige sprintul spre cafenea, nu ratează ocazia să lase impresia că a fost cel mai puternic din grup.

Realitatea este alta. În ciclism, respectul nu se câștigă în ultimii 200 de metri. Se câștigă în kilometrii în care ieși în față când bate vântul, când ritmul este greu și când ceilalți au nevoie ca efortul să fie împărțit. Pe aceia și-i amintește plutonul. Despre "Plăsar" se vorbește după tură, dar rareori în sensul în care și-ar dori. Roata din față oferă adăpost, dar respectul se câștigă doar atunci când ești dispus, din când în când, să fii chiar tu cel care taie vântul.

Dacă în prima etapă rivalii au încercat să transmită primul mesaj în lupta pentru clasamentul general, etapa a doua a oferit unul dintre cele mai frumoase momente ale acestui început de Tur. În finalul de la Barcelona, Tadej Pogačar ar fi putut să-și treacă fără probleme în palmares încă o victorie de etapă. În schimb, a ales altceva. L-a lăsat pe tânărul său coechipier, Isaac del Toro, să treacă primul linia de sosire și să obțină cea mai importantă victorie a carierei sale de până acum. Un gest rar într-un sport în care fiecare succes valorează enorm și care a arătat că, uneori, un lider își construiește echipa și prin astfel de momente.

Dar cine credea că Pogačar renunță ușor la victorii a primit răspunsul o zi mai târziu.

În etapa a treia nu a mai fost loc de cadouri. Slovenul a atacat exact când trebuia, și-a învins principalii rivali și a obținut prima sa victorie din această ediție a Turului Franței, îmbrăcând și tricoul galben.

Cele două zile puse una lângă alta spun multe despre campionul sloven. Într-o etapă a ales să-i ofere lui Del Toro șansa unui moment pe care îl va ține minte toată viața. În următoarea a arătat că, atunci când miza este clasamentul general, instinctul de campion revine imediat în prim-plan.

Turul este încă lung și adevăratele bătălii abia urmează. Dar după numai trei etape, UAE nu conduce doar prin forța picioarelor, ci și prin forța unui colectiv care pare să știe exact când trebuie să câștige și când trebuie să construiască încredere.

Iar dacă primele trei zile sunt un indiciu, spectacolul abia începe.

În perioada 7-12 iulie, orașul Cottbus (Germania) găzduiește Campionatul European de Pistă pentru Juniori și U23, una dintre cele mai importante competiții continentale dedicate tinerilor sportivi. România este prezentă la start cu o delegație formată din sportivi care vor încerca să obțină rezultate cât mai bune în fața celor mai puternice școli de ciclism pe velodrom din Europa.

Lotul României este alcătuit din:

Mihnea Harasim (CSA Steaua București)
Alin Toader (CS Intersport), care se va alătura delegației după încheierea participării la Turul Ciclist al Sibiului
Theodor Trică (CS Olimpia București)
Tudor Ghimuș (CS Olimpia București)
Vladimir Cârlan (ACS Living Bike)
Gabriel Andronache (CS Petrolul Ploiești)

Echipa tehnică este formată din Ovidiu Burghelea (antrenor federal), Sebestyen Szabolcs (antrenor lot pistă), Koreh Barna (mecanic) și Ioan Dobrin (maseur).

Însă, dincolo de numele aflate pe lista de start, participarea României scoate din nou în evidență o problemă despre care se vorbește de ani de zile: țara noastră continuă să nu aibă un velodrom modern funcțional.

În timp ce sportivii din marile națiuni ale ciclismului se pregătesc zilnic pe infrastructură dedicată, rutierii români sunt nevoiți să caute soluții în afara țării sau să își adapteze pregătirea în condiții departe de cele ideale. Este un handicap care nu apare în clasamente, dar care se simte în fiecare antrenament și, inevitabil, în competițiile internaționale.

Situația este cu atât mai frustrantă cu cât proiectul velodromului de la Craiova, privit de mulți drept o speranță pentru relansarea ciclismului pe pistă din România, a suferit o nouă amânare. Dacă inițial finalizarea era estimată pentru anul 2027, noul termen avansat este 2029. Pentru actuala generație de juniori și sportivi U23, încă doi ani înseamnă aproape un întreg ciclu de dezvoltare petrecut fără acces constant la o bază de pregătire la standarde europene.

Desigur, existența unui velodrom nu garantează automat medalii. Performanța se construiește prin talent, muncă, antrenori și susținere. Dar lipsa unei astfel de facilități înseamnă că sportivii români pornesc, de multe ori, cu un dezavantaj față de adversarii lor înainte ca startul să fie dat.

Cu atât mai mult, fiecare participare la un Campionat European și fiecare rezultat obținut de acești tineri merită privite și prin prisma condițiilor în care au fost pregătiți.

Le dorim mult succes tuturor sportivilor și membrilor staff-ului României la Campionatul European de Pistă de la Cottbus.

Photo : FRC

Istoria ciclismului nu este alcătuită doar din campioni, tricouri de lider și podiumuri. Uneori, cele mai impresionante povești sunt cele ale oamenilor care nu au reușit nici măcar să ia startul.

Răsfoind colecția revistei Sport din noiembrie 1965, am descoperit un articol de câteva coloane, pierdut printre cronici și clasamente. La prima vedere pare o simplă notă de presă. După câteva rânduri însă, îți dai seama că citești una dintre cele mai frumoase dovezi de pasiune pentru ciclism pe care le-am întâlnit.

Cu doar câteva zile înaintea startului celei de-a XVIII-a ediții a Cursei Scânteii, la secretariatul competiției a ajuns o adresă trimisă de Consiliul Regional UCFS Iași. Documentul solicita înscrierea lui Florin Dobreanu, un tânăr care dorea să participe pe cont propriu la una dintre cele mai importante curse de șosea din România.

Textul publicat de revista Sport este cât se poate de clar:

"Rugăm a înscrie în Cursa Scânteii pe tov. Dobreanu Florin. Menționăm că în orașul Iași nu avem secție de ciclism și acest sportiv dorește să participe pe cont propriu."

Din păcate, regulamentul competiției nu permitea participarea sportivilor nelegitimați. Organizatorii nu au avut posibilitatea de a face o excepție, iar răspunsul a fost unul negativ. Până aici, povestea pare doar un episod birocratic din sportul românesc al anilor '60.

Adevărata surpriză apare însă în paragraful următor.

Florin Dobreanu nu venise la Baia Mare cu trenul și nici cu vreun mijloc de transport al clubului. Pedalase singur, din Iași până în nordul țării, aproximativ 700 de kilometri, doar pentru a ajunge la startul Cursei Scânteii. După ce a aflat că nu poate concura, a făcut singurul lucru pe care îl mai putea face.

S-a urcat din nou pe bicicletă și a pornit spre casă.

Alți aproximativ 700 de kilometri.

În total, aproape 1.400 de kilometri, o distanță care depășea chiar lungimea traseului oficial al Cursei Scânteii din acel an.

Jurnalistul nu încheie articolul cu statistici sau clasamente. Alege, în schimb, să transmită un mesaj către cei care conduceau sportul ieșean, sugerând că poate ar fi trebuit să îl sprijine pe tânărul ciclist înainte ca acesta să fie nevoit să străbată aproape jumătate de țară doar pentru a încerca să își îndeplinească visul.

Privind această poveste după mai bine de șase decenii, este imposibil să nu te întrebi cât de mare trebuie să fi fost pasiunea pentru bicicletă încât un tânăr să accepte un drum de 1.400 de kilometri fără garanția că va lua măcar startul.

Dar, datorită câtorva rânduri publicate într-o revistă sportivă și redescoperite după 60 de ani, numele lui Florin Dobreanu merită să fie amintit ca un simbol al pasiunii autentice pentru ciclism.

Sursă: Sport, nr. 21, noiembrie 1965
Photo: C. Gonțea (stanga), Florin Dobreanu (dreapta)

După patru etape disputate în cadrul Kids Tour of Slovenia, tinerii cicliști români încheie competiția cu rezultate promițătoare și experiență valoroasă acumulată într-un concurs internațional dedicat celor mai tineri rutieri.

Cea mai bună clasare a delegației României a fost obținută de Mara Perșoiu (ACS Olimpic Zărnești), care a urcat pe locul 3 în clasamentul general, reușind astfel un rezultat remarcabil într-o competiție cu participare internațională.

Tot de la ACS Olimpic Zărnești, Tudor Isfan a încheiat competiția pe locul 6 la general, confirmând o evoluție solidă pe parcursul celor patru etape. Sebastian Mureșan, reprezentant al CS Voința Cluj-Napoca, s-a clasat pe locul 13 la general, iar Andrei Bucuraș (ACS Olimpic Zărnești) a încheiat competiția pe locul 21.

Dincolo de clasamente, participarea la o competiție precum Kids Tour of Slovenia reprezintă un pas important în dezvoltarea acestor tineri sportivi. Experiența acumulată în curse internaționale, alături de concurenți din alte țări, contribuie la formarea unei noi generații de cicliști români.

Felicitări tuturor sportivilor pentru efortul depus și pentru modul în care au reprezentat România! În mod special, felicitări Marei Perșoiu pentru podiumul din clasamentul general și tuturor celor implicați, sportivi, antrenori, cluburi și familii pentru munca din spatele acestor rezultate.

Bravo și mult succes în competițiile care urmează!

(Mulțumim Isfan Marius pentru info&poze)