Morning Light Dance

Dez-Văluire. Ediția 2.

Sau oare chiar va fi ediția 2?

De câteva zile mă tot întreb asta și nu prea reușesc să îmi răspund.

Pentru că simt că nu are cm o ediție să fie la fel ca cea de dinainte. Simt că fiecare grup va schimba programul și că fiecare program va schimba grupul. Și atunci mă întreb dacă este cu adevărat ediția 2 sau doar un alt organism care folosește același nume.

Dez-Văluire 2.1?

Nu știu.

Știu doar că în ziua în care am început cu adevărat prima ediție am stat cu mine în mașină o grămadă. Am recitit. Am revizuit. M-am uitat pe ce aveam de făcut, pe ce voiam să spun, pe cm voiam să spun și mă amuzam singură.

Pentru că aveam foi.

Da. Foi.

Pentru cine nu mă cunoaște suficient de bine, eu sunt un haos ambulant.

Odată ce încep ceva, de cele mai multe ori mă pierd. În gânduri. În ce îmi vine atunci în minte. În ce conștientizare apare. Într-o întrebare care mă ia de mână și mă duce în altă direcție. Și uit să mă mai întorc la structură.

Așa că tot programul am avut două seturi de foi.

Ale mele și ale participantelor.

Ce să mai... zici că eram la vreun program din ăla serios. Nu la niște femei care se caută.

Pe ele.

Nu la cap.

Ci în corp.

Și cu toate foile mele tot am mai dat pe lângă. Tot am mai improvizat. Tot am mers pe drumuri pe care nu le aveam scrise nicăieri.

În schimb, am ținut jurnal.

Am notat ce a prins.

Ce nu a prins.

Unde am pierdut timp.

Unde am câștigat timp.

Ce merită păstrat.

Ce merită schimbat.

Cea mai mare provocare?

Să începem la timp.

Jur.

Dacă există cineva care crede că cea mai grea parte este să vorbești despre arhetipuri, să gestionezi emoții sau să creezi exerciții, îl invit la o grupă de femei care au de povestit. 😅

Eu îmi doream să începem la 18 și să terminăm la 21.

Cred că am reușit o dată.

Poate de două ori.

În rest ne-am întins până la 22:30 și tot nu terminaserăm.

Tot mai era ceva de spus.

O întrebare.

O idee.

O poveste.

O revelație.

Așa că acum mă uit la ce începe vineri și nu mă gândesc dacă va fi mai bun.

Mă gândesc doar că va fi altfel.

Iar dacă am o dorință pentru mine, nu pentru participante, este asta:

Să mă țină mai mult în energia de Inițiatoare.

Să fiu mai mult Regina și mai puțin Mama.

Am zis.

Acum, ce-o fi, o fi.
❤️
Monica Dugheanu

Ieri am primit un mesaj.

Și am stat puțin să îl procesez.

Pentru că uneori citesc ceva și zâmbesc.

Alteori citesc și mă emoționez.

Iar uneori citesc și mă opresc.

Mesajul spunea așa:

"Voiam să îți mulțumesc pentru ce faci pentru femeile care înțeleg că în viață este vorba despre mai mult decât lucrurile care sunt pe listele de To Do.

Care își dau permisiunea să simtă.

Care rezervă timp și spațiu pentru ele.

Este prețios.

Și când exercițiile erau pentru mine too much sau nu rezonam, uitându-mă în urmă înțelegeam atunci sau mai târziu ceva despre mine.

Deși programul s-a terminat, încă se așează anumite informații și descopăr lucruri despre mine."

Cred că ultima parte m-a atins cel mai tare.

"Încă se așează anumite informații și descopăr lucruri despre mine."

Pentru că asta mi-am dorit de la Dez-Văluire.

Nu să ofer răspunsuri.

Ci să creez un spațiu în care să apară întrebări suficient de importante încât să rămână cu tine și după ce ieși din sală.

Prima ediție s-a încheiat.

Vineri începe ediția a doua.

Și sunt recunoscătoare pentru fiecare femeie care a avut curajul să își facă loc pe propria listă de priorități.

❤️
Monica Dugheanu

Spui că nu ai 18 ore pentru tine.

Te cred.

Dar spune-mi:

Câte ore ai găsit luna asta pentru ceilalți?
Pentru copii.
Pentru job.
Pentru casă.
Pentru cumpărături.
Pentru liste.
Pentru urgențe.
Pentru probleme care nici măcar nu erau ale tale.

Și câte ai găsit pentru tine?

Nu ca mamă.
Nu ca parteneră.
Nu ca fiică.
Nu ca femeia care rezolvă.

Tu.

Femeia.

Știu.
Nici eu nu am timp.
Nimeni nu are.
Timpul nu apare magic într-o zi de marți la ora 14:37 și spune:

"Bună! Am venit. Folosește-mă pentru tine."

Timpul se face.
Se alege.
Se apără.
Se pune în calendar.
Și uneori începe cu o decizie simplă:

Da, merit 3 ore pe săptămână.

Atât.

Nu o vacanță în Bali.
Nu o lună sabatică.
Nu să dispari în munți și să te regăsești.

Doar 3 ore.

Timp de 6 săptămâni.
18 ore.
Pentru corpul tău.
Pentru mintea ta.
Pentru femeia care există dincolo de toate rolurile pe care le porți.

Vineri începe ediția a doua din Dez-Văluire.

Iar întrebarea nu este dacă ai timp.

Întrebarea este:

Când ai fost ultima dată prima pe lista ta de priorități?
❤️
Monica Dugheanu

Închide ochii și imaginează-ți așa:

Miros de tei.

Geam deschis.

Lumânarea ta.

Nu aia de pomană sau de botez. Aia care îți place ție. 😅

Și noi cu tine.

Cum care noi?

Eu și restul fetelor pe care încă nu le cunoști, dar care vor deveni partenerele tale de călătorie pentru următoarele 6 săptămâni.

Stai, respiră.

Nu te-am cerut de soție și nici nu te-am întrebat unde te vezi peste 5 ani.

Deși, dacă mă uit la femeile care ajung la mine, cam acolo ajungem în general. 😅

Vii la un curs.

Mai faci unul.

Mai apare un workshop.

Un retreat.

O petrecere.

O cafea.

Și, la un moment dat, realizezi că au trecut câțiva ani și încă suntem aici.

Bun.

Să revenim.

Imaginează-ți că ai 3 ore pe săptămână numai ale tale.

Ce faci cu ele?

Calci haine?

Vine vara. Curaj.

Mai reorganizezi un sertar?

Poți. Dar sertarul nu pleacă nicăieri.

Mai tai din lista de lucruri de făcut?

Stai liniștită, lista aia are instinct de supraviețuire. Mâine va fi tot acolo.

Sau...

Vii să îți amintești că exiști și dincolo de toate rolurile pe care le porți?

Timp de 6 săptămâni.

6 întâlniri.

18 ore doar pentru tine.

Pentru corpul tău.

Pentru mintea ta.

Pentru femeia pe care ai tot amânat-o în favoarea tuturor celorlalți.

Vineri începe ediția a doua din Dez-Văluire.

Iar locul acela încă te așteaptă.

Și eu.

Tu?

Cât te mai aștepți?

❤️

Poate că nu îți lipsește puterea.

Poate că îți lipsește permisiunea.

Permisiunea să spui nu.

Permisiunea să nu explici.

Permisiunea să nu te justifici.

Permisiunea să nu îi mulțumești pe toți.

Permisiunea să alegi pentru tine fără să te simți vinovată.

Am observat ceva de-a lungul anilor.

Foarte multe femei confundă Regina cu controlul.

Cu autoritatea.

Cu perfecțiunea.

Dar Regina nu este femeia care îi conduce pe ceilalți.

Este femeia care se conduce pe sine.

Care știe ce acceptă.

Ce nu acceptă.

Ce își dorește.

Și ce nu mai este dispusă să negocieze.

Poate că Regina nu apare atunci când înveți să fii mai puternică.

Poate că apare atunci când încetezi să îți mai dai puterea altora.

❤️

Dez-Văluire
Ediția 2
Monica Dugheanu

Am văzut-o.

I-am văzut privirea și am știut din prima clipă că are un scop.
Că nu a deschis ușa aceea doar ca să o deschidă.

I-am simțit teama din ochi.

A ezitat o fracțiune de secundă.
Apoi și-a scuturat ușor capul și am văzut cm i se ciufulește părul. Parcă ar fi aruncat un gând din minte odată cu fiecare fir care s-a mișcat.

Și-a îndreptat spatele.

Iar ochii au început să îi strălucească altfel.

Dincolo de emoție.
Dincolo de frică.
Dincolo de toate poveștile pe care și le spusese înainte să intre.
Știa că are ceva de transmis.

Și a dansat ca și cm ar fi fost ultimul lucru pe care îl avea de făcut în viața asta.
Atunci am înțeles încă o dată ceva despre Eroină.

A fi Eroină nu înseamnă să nu îți fie frică.

Nu înseamnă să nu tremuri.
Nu înseamnă să nu ai emoții.
Înseamnă să faci pasul chiar și atunci când îți este frică.

Să treci prin teamă.
Prin îndoială.
Prin toate lanțurile care încearcă să te țină pe loc.

Și să alegi să mergi mai departe.
Poate că asta este adevărata formă a curajului.
DEZ-VĂLUIRE
Ediția 2 - din 19 iunie
10 locuri ❤️

Anul trecut am scris despre Pupa sub sclipici...

Despre cocon. Despre durerea dizolvării. Despre acel loc în care vechea formă începe să nu mai aibă spațiu.

Și nu mi-am dat seama că, de fapt, începuse procesul de Dez-Văluire. Începusem să îi permit acestui program să ia formă.

Mult timp am rămas cu gândul la pupă și cred că acum încep să înțeleg și de ce.

Pentru că ea nu are grabă. Nu se întreabă ce va deveni. Nu se compară și nu caută răspunsuri.

Rămâne în proces oricât este nevoie.

Iar dacă tai coconul pentru a permite fluturelui să iasă mai devreme, acesta va ieși cu aripile frânte, cu puteri minime.

Dez-Văluire a apărut din nevoia aceasta.

Nu din dorința de a deveni altcineva sau altceva.

Ci din nevoia de a permite curiozității să observe ce nu mai încape în tine, ce nu mai este viu și ce nu îți mai servește.

Din nevoia stringentă de a lăsa să intre ceea ce încearcă să își facă loc.

Timp de 5 ședințe — iar vineri este ultima, a 6-a — am privit femei care nu au căutat să se reinventeze.

Au făcut ceva mult mai greu.

Și mult mai profund.

Au stat.

Au observat.

Au ascultat.

Au pus întrebări.

Au povestit.

S-au ascultat între ele și pe ele însele.

Iar uneori este nevoie doar de atât.

Poate că transformarea nu începe atunci când construim ceva nou.

Poate începe atunci când avem curajul să lăsăm ceva vechi să se dizolve.

Dez-Văluire.

Ediția 2.

10 locuri.

❤️
Monica Dugheanu

Sute de discuții.
Sute de analize. Nu de sânge!

Trezit în noapte și notat idei.
Trezit în noapte și căutat melodii.

Sute de contraziceri.
Sute de "nu, nu e asta".
Sute de "stai că încă nu e bine".

Și o întrebare care m-a urmărit aproape tot programul:

Oare cine din mine vorbește acum?

Pentru că atunci când mai multe femei locuiesc în tine, fiecare are ceva de spus.

Și nu, nu este boala aia în care auzi voci. 😅

Dar le-am lăsat pe toate să se exprime.
Ohooo și câte sunt!
Pe tooooaaate!

Și, pe bune, obositoare mai sunt uneori.

Nu știu cm mă suport.

😂

Totuși, în programul acesta, Catalizatoarea și-a făcut cel mai mult simțită prezența.

Și nu mă refer la cea care îți dă foc.
Ci la cea care pune întrebări.
Care zgârie puțin suprafața.
Care nu te lasă să pleci cu primul răspuns.

Care te împinge să te uiți încă o dată.

Și încă o dată.
Și încă o dată.

Acum, de pe fotoliul meu de Prințesă, vă scriu și vă invit la ediția a doua Dez-Văluire.

Iar dacă va fi la fel de provocatoare ca prima...

îmi depun cerere de concediu de la mine însămi.

❤️
P.S. Dacă ai o prietenă care spune că ea este "simplă", te rog frumos să îi dai share la postarea asta. Avem dovezi că nu există așa ceva.
Monica Dugheanu

Uneori uit care îmi este menirea.

Uneori mă pierd în alții ca să mă regăsesc în mine. Iar cea pe care o găsesc la întoarcere este atât de diferită, încât fie muncesc mult să revin la mine, fie, în cazurile bune, îmbrățișez cu drag schimbarea.

Ieri am scris despre cana mea pierdută. Da, cana. Obiectul pentru care am făcut un mic doliu și despre care unii au crezut, probabil, că exagerez.

Aseară, pe ploaia aia torențială, m-am oprit să îmi iau o înghețată. Atunci un domn s-a apropiat de mine și mi-a spus:

— Am găsit-o.

L-am privit nedumerită.

— Pe cine?

— Cana.

După ce am plecat ieri dimineață, tristă și supărată că am pierdut-o, domnii de la pază de la instituțiile din zonă au rămas cu povestea mea în minte. S-au uitat după ea. Au căutat-o.

Și au găsit-o.

Nu doar că au găsit-o, dar au spălat-o, au curățat-o de noroi și de toate urmele drumului și au păstrat-o până seara, în speranța că mă voi întoarce după ea.

Da, are capacul spart.

Da, poartă urmele aventurii prin care a trecut.

Dar este acasă.

Și poate că nu este întâmplător că tocmai cana pe care scrie „Aduc căldură și strălucire, sunt creatoare de viață și bucurie precum Lumina Răsăritului” s-a întors la mine în felul acesta.

Pentru că, în ultimele zile, am uitat puțin și eu asta.

M-am prins în griji, în oameni, în roluri, în tot ce este de făcut și de reparat. Iar Universul, cu simțul lui ciudat al umorului, a ales să îmi dea o lecție printr-o cană pierdută și apoi regăsită.

Poate că povestea asta nu este despre o cană.

Poate este despre oamenii care aleg să fie atenți. Despre bunătățile mici care nu costă nimic, dar valorează enorm. Despre faptul că, uneori, atunci când pierzi ceva, există cineva care se oprește din drumul lui ca să te ajute să îl găsești.

Și poate este și despre a-mi aminti cine sunt.

Să aduc căldură și strălucire. Să creez viață și bucurie. Chiar și în zilele în care uit.

Astăzi, cana este acasă.

Iar eu, parcă, puțin mai mult acasă în mine. ☕️❤️✨

Va cuprind,
Monica Dugheanu