Ioana Radulescu Coaching & Evolution

Dacă te-ai regăsit, te aștept în program. Înscrierile sunt deschise până pe 30 august, la finalul zilei, iar primul exercițiu ajunge în inboxul tău pe 1 septembrie. Lasă-mi un 👍 în comentarii și îți trimit linkul de înscriere.

Am plecat foarte greu din corporație. Foarte greu.

Am crezut cu toată inima în „suntem o familie". Și, într-un fel, chiar era ca o familie, una care semăna suspect de mult cu tiparele cu care crescusem :))

Primul gând de plecare l-am avut cu ani buni înainte să plec efectiv. Aveam chiar o ofertă pe masă, de la altă companie. M-au convins să rămân, cu promisiuni. O parte din ele nu s-au concretizat niciodată. Și așa a apărut o altă dezamăgire, un alt gând de plecare, apoi altă promisiune, altă speranță, altă dezamăgire. Și eu… tot acolo, muncind și mai mult, dându-mi sufletul, sperând că de data asta se va vedea.

Ani de zile mi-am spus că problema e compania, că nu sunt apreciată pe măsura a ceea ce ofer. Și poate că așa și era.

Dar întrebarea cu adevărat importantă nu era de ce nu mă apreciază ei, era: eu de ce rămân?

Pentru că nu compania mă ținea acolo, mă țineau limitările mele: nevoia de a fi văzută și validată prin muncă, speranța că, dacă mai dau puțin, o să primesc în sfârșit ce merit, frica de instabilitate financiară.

Pentru mine stabilitatea a fost mereu extrem de importantă, iar ratele la apartament și la mașină nu erau mici. Totodată loialitatea mă făcea să-mi fie teamă că, după 8 ani, o să mor de dor după ei.

Spoiler: nu a fost așa :))

Când am văzut, în sfârșit, ce mă ținea de fapt pe loc, am putut să plec, dar în felul meu, nu din furie și nu impulsiv. Mi-am pus ordine în departament, mi-am făcut un plan, am strâns bani cât să pot construi doi ani chiar și dacă nu aș fi câștigat nimic, și apoi am plecat.

Ce vreau să-ți spun cu povestea asta este că uneori nu situația te ține blocat. Te țin limitările tale nevăzute care te leagă de ea. Și cât timp te uiți doar la situație, la companie, la client, la echipă, la context, limitările rămân exact unde sunt.

Dacă te gândesti la o situație din business-ul sau din viața ta profesională de acum... ce te ține, de fapt, acolo?

Acum 14 ani scriam pe blogul meu că îmi ia o jumătate de oră să-mi prind părul în coadă.

Zilele trecute mi-am amintit că pe la 20 de ani îmi făcusem un blog pe care scriam tot felul de lucruri care îmi treceau prin minte. L-am redeschis să recitesc și e ceva care a rămas cu mine dintr-un articol scris în 2012.

„Perfecțiunea asta mă disperă zi de zi, dar este o parte din mine. Ea mă însoțește de când mă trezesc... mă uit în oglindă și mi se pare că sprâncenele mele nu sunt perfect egale sau nu au amândouă exact aceeași formă. Pe urmă, dacă mă apuc să mă dau cu rimel, îmi ia un sfert de oră tot procesul, deoarece nu pot să plec din casă dacă genele mele nu sunt perfect despărțite între ele și dacă nu arată la fel la amândoi ochii. Ce să mai spun, mereu mi se pare că nu m-am dat cu fard de obraz la fel pe amândoi obrajii și mă chinui o jumătate de oră să-mi prind părul într-o simplă coadă, deoarece trebuie să-mi iasă perfect, fără fire rebele sau neuniformități... da, știu, sunt nebună, dar așa sunt eu. Totul trebuie să fie perfect ca să mă simt bine."

Acum 14 ani scriam asta și consideram că este normal. „Așa sunt eu." N-am făcut nimic în privința asta atunci, am dus perfecțiunea mai departe, în carieră, în felul în care munceam, în felul în care mă purtam cu mine.

Și uite ce am înțeles între timp: cel mai obositor lucru nu e munca, e standardul cu care o faci, e dialogul din capul tău în timp ce o faci. Poți munci 8 ore și să te simți împlinit, sau poți munci 8 ore în care fiecare lucru trebuie verificat de trei ori, refăcut, șlefuit până e „perfect", cu vocea din fundal care îți spune că tot nu e suficient de bine. Prima variantă doar te obosește în timp ce a doua te epuizează. Eu am aflat asta pe pielea mea, în anii în care perfecțiunea m-a dus mult mai departe decât voiam să ajung.

Acum e prima dată în viața mea când simt că nu mai am nevoie de atâta perfecțiune. Că mă simt bine cu mine și fără ea. Chiar ieri m-am surprins zicând: „ce viață tristă au unii, dacă au ajuns până și să dea colacul de la WC cu parfum" :)) Pentru că da, există oameni care fac asta. Și pentru că da, aia aș fi putut fi eu.

Timpul pe care îl dădeam perfecțiunii îl petrec acum lucrând la business-ul meu sau pur și simplu bucurându-mă de viață.

Perfecțiunea nu a dispărut peste noapte și nici de tot și nici nu s-a rezolvat de la sine. A trebuit să o “văd”, să o înțeleg și să lucrez cu ea.

Dar primul pas a fost să nu-mi mai spun „așa sunt eu".

Tu de ce anume ții cu dinții, de ani de zile, spunându-ți ca așa ești tu?