Nicoleta Neghina

Am experimentat și Electric Castle 🙂
Tu ai fost?

Teoretic, cu toții știm că e ok să greșești și că din erori înveți.
Dar în realitate, văd zi de zi în sesiunile de coaching, și am reînvățat-o și eu, pe pielea mea, săptămâna trecută, la atelierul de olărit al Andreei la atelier lutfain , cât de mare e distanța dintre a ști asta la nivel mental și a o simți în corp.

Pentru că e greu să te uiți la tine în timp ce greșești. Când pui mâinile pe lut, vrei să-ți iasă o vază perfectă din prima. Iar când piesa începe să o ia într-o parte, strâmbă și asimetrică, primul impuls e să te panichezi sau să te enervezi.

Aici a fost meritul uriaș al Andreei: a știut să lase spațiu, m-a încurajat, m-a ghidat și m-a lăsat să stau acolo cu imperfecțiunea aia din mâinile mele, să mă uit la ea și să văd ce pot face mai departe.

Când ești în ceață în viață sau în carieră și ai o nevoie disperată de claritate, să faci un pas în față fără să ai nicio garanție e cumva împotriva naturii tale. Tot sistemul tău interior îți strigă să stai pe loc până când ești 100% sigur de drum.

Doar că lucrurile nu se clarifică stând pe canapea și analizând bucata de lut de la distanță. Trebuie să te pui în mișcare ca să începi să vezi pe unde mergi. Și trebuie să ai pe cineva — sau să fii tu acel cineva pentru tine — care să-ți lase spațiu să greșești fără să te judece.

Despre cm arată blocajul ăsta al „primului pas perfect” și cm poți să-ți dai voie să testezi pământul (sau lutul), chiar și complet imperfect, am lăsat câteva gânduri în caruselul de mai sus.

Tu cm faci când simți că vrei certitudine, dar știi că singura variantă e doar să pornești la drum?

Încă n-au apucat oamenii ăia să dărâme primul perete, că noi deja suntem în urmă cu planul.

Și nu din cauza echipei cu care lucrăm, ci pur și simplu din cauza noastră. Ne mișcăm mult mai greu decât am preconizat noi, pe foaie. Una e să-ți imaginezi cm sortezi și împachetezi chestii adunate în ani de zile, și complet altceva e să o faci fizic, pe caniculă, când creierul oricum îți funcționează la jumătate din capacitate. Pe hârtie, totul e o linie dreaptă, în realitate, te miști în reluare.

Văd exact același decalaj în sesiuni în perioada asta. Oameni care încep vara cu liste lungi de task-uri și proiecte mari. Iar pe parcurs, ritmul scade drastic. Lucrurile se împotmolesc, iar bateria se consumă de două ori mai repede.

Și apare imediat panica aia clasică: „De ce nu sunt în grafic? De ce mă mișc ca o broască țestoasă?”.

Nu e o noutate când zic că ne facem planurile în zilele noastre cele mai bune, când avem chef de treabă, și presupunem că o să avem aceeași viteză în fiecare zi, indiferent de temperatură sau de oboseală acumulată.

Doar că să fii un adult funcțional nu înseamnă să tragi de tine până clachezi doar ca să bifezi un termen limită pe care tot tu l-ai inventat. Înseamnă să ai pragmatismul să-ți schimbi așteptările din mers.

Să te uiți la realitate, să vezi că ești în urmă și să spui: „Ok, ne mișcăm mai încet. Reducem viteza, amânăm ce se poate amâna și asta e”.

Ăsta nu e eșec, e doar realism matematic. Cutiile și pereții pot să mai aștepte. Nervii noștri, în schimb, nu se găsesc de cumpărat la magazinul de bricolaj dacă îi terminăm înainte să înceapă deranjul mare.

Tu cm stai cu planurile verii? Te ții cu dinții de graficul inițial sau ai început deja să mai tai de pe listă?

Iunie a fost o lună intensă, atât de intensă, încât m-a lăsat ca o șosetă uscată uitată după canapea.

Plus că vara nu e deloc anotimpul meu preferat. În timp ce toată lumea pare că prinde viață la soare, la mine căldura are un efect invers proporțional asupra creativității și energiei. Pur și simplu mă încetinește, mă topește și îmi blochează tab-urile din cap.

Ca tacâmul să fie complet, în perioada asta ne apucăm și de renovat.

Și dacă ai trecut vreodată prin asta, știi bine că praful, șantierele și deciziile logistice nu vin niciodată singure. Sunt absolut sigură că, odată cu pereții casei, vor apărea și niște renovări interioare. Schimbări, așezări, spații vechi care cer structuri noi, iar toate astea au nevoie de un singur lucru: timp să se așeze.

Așa că în perioada următoare o iau mai ușor, adică îmi dau voie să încetinesc ritmul intenționat.

Mai ales că, dacă nu fac asta și trag de mine pe caniculă în timp ce dărâm pereți, am tendința să mă transform destul de repede într-o mizantropă de toată frumusețea.

Așa că aleg liniștea, umbra și pașii lenți (atât cât se poate).

Luna asta, tu ce fel de șantier gestionezi? Cel din casă, cel din interior sau pur și simplu încerci să supraviețuiești căldurii?

Toată perioada asta cu examenele de final de gimnaziu vine cu o mare certitudine: o etapă lungă, de noua ani, se termină, iar alta complet nouă începe. Schimbarea e inevitabilă, e pe masă, toată lumea o vede.

Și asta mi-a adus în minte un paradox fascinant pe care îl observ des, atât la mine, cât și la oamenii cu care lucrez: 𝐧𝐮 𝐧𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐜𝐞 𝐫𝐮𝐭𝐢𝐧𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 î𝐧𝐠𝐫𝐨𝐳𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐳𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧ț𝐢 𝐥𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐫𝐞.

Ne plângem deseori de monotonie, de faptul că procesele s-au învechit, că facem aceleași lucruri pe pilot automat. Vrem altceva. Dar în secunda în care se modifică organigrama, când ne schimbăm rolul sau când trebuie să învățăm o nouă dinamică, sistemul nostru interior tinde să se blocheze.

Apare rezistența. De ce? Pentru că rutina, oricât de plictisitoare ar fi, ne oferă o iluzie de siguranță. Știm unde e „susul” și unde e „josul”.

Tranzițiile ne obligă să ne punem acei „ochelari” care inversează lumea. Ne scot din zona în care suntem experți și ne trimit înapoi în banca de începători, unde e normal să fim confuzi și să nu avem răspunsuri instant.

Schimbarea se va întâmpla oricum, fie că o planificăm noi, fie că vine peste noi din piață sau din organizație. Întrebarea nu este cm să o evităm, ci cm învățăm să stăm cu disconfortul ei fără să ne forțăm să fim perfecți din prima zi.

Uneori, cel mai bun sounding board în mijlocul ceții este tocmai acceptarea faptului că ești din nou în fața unui nou început.

Tu unde simți rezistența mai mare în perioada asta? În fața unei rutine care te apasă sau în fața unei schimbări care bate la ușă?

Săptămâna aceasta este una cu emoții mari în multe familii. Începe Evaluarea Națională pentru clasa a 8-a. O săptămână concentrată, cu subiecte clare, bareme stricte și o notă finală care decide un drum.

Privind de pe margine, mi-am dat seama că și în viața noastră profesională avem constant astfel de examene: o fuziune, o reorganizare, lansarea unui proiect uriaș sau preluarea unui rol nou.

Doar că, spre deosebire de clasa a 8-a, la muncă „subiectele” nu vin într-un plic sigilat și nu există un barem afișat pe site-ul ministerului. De multe ori, testul constă tocmai în a ne descurca în nebuloasă, fără să știm care este răspunsul „corect”.

Și mai e o diferență uriașă: modul în care ne premiem.

La școală, după examen vine nota, vine media, vine o formă clară de validare. În business, de multe ori, premiul pentru un examen trecut cu brio este... următorul examen: proiect și mai mare, o responsabilitate și mai grea, un buget și mai complex.

Trecem pe pilot automat dintr-un test în altul, fără să ne oprim o secundă să ne punem coronița. Ne uităm doar la ce n-a ieșit perfect conform „baremului” pe care ni l-am impus singuri în cap.

În timp ce le ținem pumnii copiilor săptămâna asta, cred ca merită să ne uităm puțin și la examenele noastre invizibile.

Dacă ai trecut recent printr-un test greu la muncă, cm ai ales să te premiezi? Sau ai trecut direct la următorul subiect de pe listă?

Gânduri din era AI 💭

“Îmi văd urmele adidașilor lăsate pe asfalt de la umezeala ploii și mă minunez un moment de forma lor. Apoi, de nicăieri, apare un gând: „Oare câți pași oi fi făcut azi?”. Și îmi verific repede ceasul.

Trăim într-o lume în care se măsoară tot. Dar chiar poți să măsori tot, si mai ales, chiar vrei să măsori tot?

În business, înțeleg, e util să ai indicatori, cifre, obiective clare ca să știi încotro mergi.

Dar în restul vieții tale ce faci?

Măsori de câte ori ai ieșit cu prietenii luna asta, ca să vezi dacă ai fost „suficient” de sociabil?
Contorizezi câte pagini ai citit din cartea de pe noptieră, ca să bifezi un hobby?
Măsori câte mese ai pregătit pentru familie, de câte ori ai dat cu aspiratorul sau de câte ori ți-ai mângâiat copilul când i-a fost greu?

Unele lucruri se fac pur și simplu, fără tabel de Excel în spate, fără metrici de performanță și fără să le măsori. Le faci și atât.

Problema e că, obsedați să tot numărăm, ne uităm exclusiv la cantitate. Ne dă cu plus la numărul de pași, de task-uri bifate sau de întâlniri în agendă, dar uităm să ne uităm la calitate, la cm ne simțim în timp ce suntem acolo.

Ne transformăm viața privată într-o mică corporație și ne mirăm de ce suntem epuizați.

Tu ce ai încercat să „măsori” în viața ta în ultima vreme și ai realizat că n-are nicio legătură cu bucuria?

Săptămâna asta e mai festivă pentru noi. Mâine e festivitatea de încheiere a clasei a 8-a pentru copila cea mare.

Iar în nebunia din ultimele zile, momentul ăsta a picat pur și simplu în clasamentul lucrurilor de făcut. Printre telefoane, proiecte, e-mailuri și urgențe, riscam să îl privesc ca pe o altă bifă organizatorică: să alergăm după haine, să fim la timp, să facem poza.

Când am văzut ce săptămână este, am refăcut clasamentul priorităților și a apărut gândul ăsta: ne concentrăm atât de mult pe evenimentele mari, încât le pierdem esența.

Sărbătorim des notele mari, admiterile sau rezultatele finale. Dar uităm să ne uităm la lucrurile mici, de zi cu zi, care ne cresc de fapt caracterul. Trecem prea repede peste momentele în care am învățat să fim oameni unii cu ceilalți.

Mâine o să las deoparte listele mele de task-uri. O să fiu acolo doar ca să mă bucur de procesul ei, cu toate etapele prin care a trecut ca să ajungă până aici.

Sărbătorile mari sunt frumoase, dar sensul lor e dat de toate micile momente nevăzute dintre ele.

Concluzia mea pentru săptămâna asta: Când ritmul devine prea alert, prioritățile de moment tind să se impună singure prin urgențe. Depinde de noi să ne oprim și să le alegem, conștient, pe cele care contează cu adevărat pe termen lung. Pentru că unele momente nu se mai întorc.

- Ș𝐢, 𝐜𝐮𝐦 𝐦𝐚𝐢 𝐞ș𝐭𝐢?

- 𝐎𝐛𝐨𝐬𝐢𝐭ă. 𝐃𝐚𝐫 𝐜𝐫𝐞𝐝 𝐜ă 𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐞𝐚 𝐧𝐚𝐭𝐮𝐫𝐚𝐥ă 𝐝𝐞𝐣𝐚.

Ai observat cm oboseala a devenit o prezență constantă, aproape invizibilă, în viața noastră? Nu mai e ceva ce „trece” după un weekend, ci a devenit zgomotul de fundal al fiecărei zile.

Fiind în aceeași bulă de oboseală, 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯 𝐜ă 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐟𝐮𝐧𝐜ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢 𝐩𝐨𝐭 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐨𝐛𝐨𝐬𝐢ț𝐢.

Și mă face să mă gândesc la faptul că există o discrepanță uriașă între 𝐩𝐞𝐫𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐧ță (ceea ce livrăm) și 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐜𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥ă (ceea ce mai avem în rezervor). High performerii au acest „talent” periculos de a decupla cele două:

Pot susține prezentări impecabile.

Pot lua decizii strategice.

Pot gestiona crize.

..totul în timp ce sistemul lor nervos este pe „avarie”. Mecanismele de coping sunt atât de bune, încât ne păcălim singuri că, dacă suntem productivi, înseamnă că suntem bine.

Dar 𝐟𝐮𝐧𝐜ț𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 nu este același lucru cu 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚. Iar o viață trăită în această stare omniprezentă de epuizare ne mănâncă, încet, din capacitatea de a ne bucură de rezultatele pe care le obținem.

Tu când ai verificat ultima dată ce e sub „funcționalitatea” ta?