Roxana Groza Coach

28/09/2026

28/09/2026

M-am gandit in ultima vreme la cat de mult din ceea ce numim „viata mea” este, de fapt, trait din alegeri constiente. Pentru ca ne place sa credem ca noi alegem.
Alegem ce vrem. Alegem ce acceptam. Alegem cat de departe mergem. Alegem ce credem despre noi.

Dar daca ma uit sincer la mine, imi dau seama ca multe dintre alegerile mele nu au inceput cu mine.
Au inceput cu lucruri auzite cand eram copil.
Cu ceea ce am vazut in jurul meu.
Cu ce am invatat ca este bine sau rau.
Cu ce mi s-a spus ca este posibil si ce nu.
Cu momente in care am tras o concluzie despre mine si am continuat sa traiesc d**a ea ani intregi.

Si partea interesanta este ca, d**a suficient timp, nu le mai recunosti ca fiind credinte. Le numesti realitate.

„Eu sunt asa.”
„Pentru mine lucrurile functioneaza asa.”
„Eu nu pot sa…”
„Banii se castiga greu.”
„Trebuie sa fiu realista.”
„Mai bine nu ies prea tare in fata.”

Si apoi viata incepe sa se construiasca in jurul lor.
Aici am inteles altfel ideea lui Jung despre ceea ce ramane inconstient si ajunge sa ne conduca viata, in timp ce noi ii spunem destin.
Pentru mine, nu mai este doar un citat frumos, este o invitatie sa ma uit la mine.
Sa ma intreb de fiecare data cand apare o limita:

Este adevarul meu sau este ceva ce am invatat candva?

Uite asa am descoperit ceva foarte interesant, o parte din mine isi dorea succesul. Libertatea. Banii. Sa creeze. Sa fie vazuta. Sa faca lucruri care conteaza. Si alta parte se simtea mult mai in siguranta daca ramanea exact acolo unde era.

Invizibila.

Nu pentru ca nu stiam ce vreau, stiam foarte bine, dar undeva, candva, invatasem ca a iesi in evidenta vine cu un pret.

Si atunci am inteles ca nu exteriorul este cel care ne tine pe loc.
Asteptam ca exteriorul sa ne dea permisiunea sa devenim ceea ce, in interior, inca nu ne-am dat voie sa fim.

Cred ca asta inseamna, pentru mine, sa faci inconstientul constient.
Sa aprinzi lumina acolo unde pana ieri spuneai simplu: „asa sunt eu”.

Si sa te uiti. Fara sa te judeci. Fara sa fugi. Doar sa vezi.

In momentul in care vezi o credinta care te-a condus ani de zile, ea nu mai poate functiona la fel de usor din umbra. Si de acolo incepe alegerea.

Una dintre cele mai importante intrebari pe care mi-am pus-o in ultima vreme a fost:

Cat de vazuta imi permit sa devin?

Si raspunsul meu il stiu deja.

Nu mai vreau sa ma ascund.

18/09/2026

Ma gandeam zilele astea cat de multe lucruri purtam cu noi fara sa ne dam seama ca, de fapt, nu ne apartin.

De mici ni se spune cm ar trebui sa fim. Sa fim mai cuminti, mai responsabili, mai realisti. Sa nu visam prea mult. Sa alegem ceva sigur. Sa nu iesim prea tare in evidenta. Sa facem lucrurile intr-un anumit fel, pentru ca „asa se face”.
Si, cand auzi aceleasi lucruri ani la rand, la un moment dat nici nu mai stii de unde au venit.
Incep sa para ale tale.

In psihologie, asta se numeste internalizare. Preluam credinte, reguli si asteptari din exterior si, in timp, ajungem sa le privim ca pe propriile noastre adevaruri.
Doar ca toate acele „ar trebui sa fii” mai spun ceva, fara sa o spuna direct.

Ca asa cm esti acum nu e suficient.

Si incepi sa traiesti de acolo.

Incerci sa fii mai bun. Sa demonstrezi. Sa nu dezamagesti. Alegi lucrurile pe care crezi ca ar trebui sa le alegi. Renunti la altele pentru ca ai invatat ca nu sunt pentru tine. Te adaptezi atat de mult la ceea ce se asteapta de la tine, incat ajungi sa nici nu mai observi ca o faci.
Iar toate alegerile astea, puse una langa alta, iti construiesc viata.

Si vine un moment in care te uiti la ea si spui: „Dar eu de ce nu sunt acolo unde mi-as dori sa fiu?”
Pentru ca e foarte greu sa construiesti viata pe care ti-o doresti atunci cand o construiesti d**a regulile altora.

Cred ca una dintre cele mai importante constientizari este sa incepi sa separi lucrurile.
Ce cred eu despre mine si ce am invatat sa cred despre mine?
Ce imi doresc eu si ce am invatat ca ar trebui sa-mi doresc?

Pentru ca nu orice gand care se aude cu vocea noastra a inceput, de fapt, cu noi.
Unele sunt doar vocile altora pe care le-am purtat atat de mult timp, incat am uitat ca putem sa le lasam jos.