Sport cu Aurelian

ATLANTISMAN 2026 - amintiri
, existam
Drumul continua!

Fiecare participare are cel putin o poveste care nu se uita niciodata.
La AtlantisMan, cei 2.5 km oficiali au insemnat 3,2 kilometri pe ceas. Au însemnat mult mai mult decât o simplă cursă.
La final, după lupta cu valurile si curentii, cu ceilalți concurenți și cu propriile limite, eram destul de amețit încât, la finish, am confundat o poartă cu cealaltă. În tot acel haos frumos al cursei, am pierdut un loc pe ultimii 5-10 m.
Am căzut. M-am ridicat. Și am continuat.
A fost și o întrecere extraordinar de frumoasă in apa, pe ultimii 500 m, cu un concurent care a terminat pe locul 6, iar eu pe locul 7. Nu îi știu numele, dar vreau să-l felicit. A fost o luptă adevărată, frumoasă și corectă, iar astfel de momente rămân.
Chiar dacă mi-am luxat puțin mâna în cădere, la sosire, asta contează prea puțin acum. Se va uita.
Ceea ce nu se va uita sunt trăirile deosebite.
Și mai este ceva care pentru mine înseamnă enorm: am terminat proba în mai puțin de o oră – un timp record pentru mine pe care l-am urmarit de la primul brat.
Nu am câștig*t cursa si nu acesta era obiectivul. Dar am câștig*t ceva mult mai important: certitudinea că preg*tirea te duce inainte si fiecare participare la o astfel de lupta cu tine iti dezvaluie trairi noi.
Am căzut, m-am ridicat și am dus cursa până la capăt.
Apoi m-am bucurat iarasi de 500 m de inot in stafeta de la Cupa Romaniei la Inot in Ape Deschise.
Nu trebuie sa impresionez pe nimeni si tot ce las aici este exclusiv pentru oamenii care iubesc miscarea organizata si stiu ce inseamna sa realizezi un proiect de la zero, etapa cu etapa.
Am reusit inca odata si este o senzatie pe care v-o doredc tuturor.
Gand bun si faceti miscare organizata oricare ar fi ea!

🌊 AL DOILEA ATLANTISMAN – 2.500 DE METRI CARE AU ÎNSEMNAT MULT MAI MULT 🏊‍♂️

Scriu aceste rânduri pentru mine, dar și pentru prietenii mei, pentru cei care au fost acolo și pentru toți cei care au simțit această energie extraordinară – în apă, pe mal și după concurs.

Povestea acestui AtlantisMan nu a început duminică, la start.A început la finalul anului competițional 2025, după ultimul meu concurs de la AquaChallenge, ediția a XIV-a. Atunci mi-am propus un obiectiv: să particip la primul meu Campionat Național de înot în ape deschise, 3000 m. Si am reusit anul acesta.

Din 2025 a urmat multă muncă pe uscat si in apa.

Ore de pregătire functionala pe uscat, alergare pe pista de atletism a Stadionului Municipal, sesiuni dedicate inotilui în sala de antrenament funcțional de la Body Factory, recuperarea fizica, dar și multă apă, atunci când am avut unde.

Naveta saptamanala din sezonul rece spre Bazinul „Mihai Mitrofan” din Brașov m-a ajutat enorm. Laguna Albastră m-a ajutat enorm in ultimile 3 luni (bazinul de 25 de metri, bazinul de agrement, distanțele lungi pe care am reușit să le fac acolo) – toate au contat.

Și, mai ales, au contat oamenii. Cuvintele voastre, gândurile voastre bune, încurajările voastre au fost cu mine.

Am dus și Făgărașul cu mine.

Am dus cu mine prietenii, oamenii care au apreciat mereu efortul și pasiunea mea pentru sport și, în mod special, pentru înot.

Și am ajuns la AtlantisMan 2026. Al doilea meu concurs AtlantisMan.

Startul s-a dat duminica 30.08.2026, de pe plaja Poseidon Jupiter, la orele 8.45, pe un traseu dreptunghiular lung de 1.250 de metri. Două ture – 2.500 de metri.

Dar marea a avut propriul ei traseu si ne-a solicitat pe toti la maximum.

După două zile, vineri și sâmbătă, cu valuri și curenți extrem de puternici, duminică natura a fost ceva mai bună cu noi și ne-a lăsat să înotăm în condiții cât de cât bune.

Totuși, orientarea a fost dificilă, curenții și valurile au schimbat permanent ritmul și direcția. Asa am inotat 3200 m si a fost mult mai dificil decat ma asteptam. Dar nu am avut frica si m-a ajutat preg*tirea facuta mai ales ca veneam d**a 1 sapt de concediu d**a Campiinatul European. Totul a functionat si a fost cu adevarat foarte fain.

La intrarea în apă, fiecare val venea spre tine ca un zid.

În stânga și în dreapta vedeai picioare, brațe, sportivi care treceau prin aceeași situație.
Și toți mergeau înainte.
Am mers și eu.

Pentru cei 2.500 de metri oficiali, am ajuns să înot aproximativ 3.100–3.200 de metri. Mai mult decât distanța pe care o înotasem la Campionatul Național.

Tactica, experiența, orientarea și condițiile de concurs își spun cuvântul în ape deschise.

Dar 3.200 de metri înseamnă ceva. Mai ales atunci când îi faci într-o luptă continuă.

⏱️ 59:30 – sub o oră!
🏊‍♂️ Locul 7 din 21 de concurenți la categoria 50–59 de ani la Sprint Atlantisman
🏁 Locul 82 la general din peste 200 de participanți experimentați

Pentru mine este un rezultat foarte bun și sunt foarte mulțumit.

Acesta a fost, probabil, cel mai greu concurs de înot în ape deschise pe care l-am făcut până acum.

Fiecare braț a contat.
Fiecare respirație a contat.
Fiecare fibră a contat.
Fiecare val a contat.

A fost o luptă cu marea, dar mai ales o luptă cu mine.

Cu oboseala. Cu gândurile.
Cu direcția. Cu curentul.
Cu limitele mele.

Am avut încredere în pregătirea făcută. Și am continuat.

Finish-ul a fost unul aparte. Am terminat printr-o căzătură și mi-am luxat mâna.
Dar am terminat in 59 de minute și 30 de secunde. Sub o oră.
Și da, a meritat.

Nu am urcat pe podium de această dată, dar am intrat în prima parte a clasamentului într-o categorie în care au fost sportivi extraordinari – campioni naționali, foști sportivi de performanță, triatlonisti și înotători de fond, mare fond in ape deschise, cei mai buni din România.

Am fost onorat să fiu acolo sa particip si sa invat de la ei.

Alături de campioni europeni si mondiali, de recordmeni si multi pasionati de inot, alaturi de Iulia, vicecampioana europeană openwater la Masters, de bunul meu prieten Liviu Magda, recordmen mondial la iceswiming si recordmen national masters, alaturi de Bogdan Zurbagiu - un super inotator openwater si un experimentat inotator, de Vlad Stancu, câștigătorul probei de 5.000 de metri, și de mulți alți sportivi extraordinari de la elite, seniori, tineret, juniori si masters, totul a fost mult mai intens.
Pentru toți am o mare apreciere și îi felicit din suflet pentru exemplul lor.

Marea a însemnat și meduzele pe care le-am văzut, valurile, curenții, orientarea dificilă, dar mai ales oamenii alături de care am înotat cele două ture.

Și am simțit ceva extraordinar: că suntem o mare echipă.

Indiferent din ce oraș venim, indiferent de club, categorie sau nivel, acolo, în apă, ne ajutăm, ne încurajăm, ne bucurăm unii pentru ceilalți și încercăm să fim mai buni. Fiecare își duce corpul înainte, iar finish-ul este o senzație unica pe care v-o doresc sa o simtiti si voi.

Am întâlnit prieteni din toată țara. Și am avut din nou senzația că fac parte dintr-o familie mare a înotului în ape deschise și a înotului în general.

Pentru mine, 2026 înseamnă deja al zecelea concurs de înot.

Șase dintre ele au fost în ape deschise.

La AquaChallenge și la Bezid am reușit să urc pe podium. La celelalte am avut rezultate bune și am fost foarte aproape de primi 3 clasati.

Dar am înțeles că podiumul nu înseamnă întotdeauna o medalie si participarea in sine este castigul.

Podiumul meu a fost fiecare sosire. Fiecare trăire si fiecare secundă in care mi-am pus corpul la treaba.

Și energia care rămâne după concurs.

Acea energie curată care te încarcă și te face să mergi mai departe, să muncești și să-ți dorești să fii mai bun.

De această dată am fost acolo și ca antrenor pentru doi copii, dar și ca sportiv.

Ilinca a fost debutantă.

A venit să descopere înotul în ape deschise, dar condițiile au fost dificile. Valurile și curenții au fost puternici, iar ea nu a reușit să-și depășească teama. Am luat decizia să nu intre în apă.

Pentru că uneori, în sport, curajul înseamnă să intri în luptă, dar alteori înseamnă să știi să respecți natura și limitele de moment.

Rareș Ciora a fost la a doua participare la un concurs în ape deschise, după experiența bună de anul trecut de la AquaChallenge.

De această dată și-a depășit limitele și a obținut locul 4 la categoria lui de vârstă si m-am bucurat enorm pentru el.

Perseverența, tehnica și rezistența pe care și le-a dezvoltat l-au dus foarte aproape de podium.

Și poate cel mai important este că a simțit din nou competiția și natura așa cm numai în Marea Neagră o poți simți. Am simtit bucuria castig*torilor si a grupului care astepta sa intre in apa si sa dea tot ce poate.

Rareș este un exemplu pentru copii și pentru generațiile care vin.

Un exemplu că prin muncă, perseverență, seriozitate, educație, metoda și o echipă bună în jurul tău poți să-ți depășești limitele.

Bucuria noastră, a făgărășenilor, a fost și mai mare pentru că am fost acolo într-un eveniment în care a înotat și David Popovici.

David a făcut o ștafetă cu câțiva colegi de la Dinamo si a fost senzational sa il vedem printre valuri.

Eu am avut onoarea să fiu cooptat într-o altă ștafetă, alături de două mari campioane ale natației românești, Anca Pătrășcoiu și Carmen Bunaciu.

Pentru mine a fost un privilegiu și o onoare.

Iar într-o scurtă discuție cu David, alături de Ilinca și Rareș, ne-a spus clar că suntem deja câștigători pentru că am venit la un asemenea concurs, chiar dacă nu avem bazin de înot.

Cuvintele lui au rămas cu noi.

David Popovici este idolul nostru. Este campionul care ne inspiră și ne motivează să ne dorim și noi să fim mai buni. Nu să fim ca el. Ci să fim mai buni în limitele noastre, cu ceea ce avem și cu ceea ce putem.

Pentru că noi știm ce înseamnă să faci sport fără condițiile ideale.

Știm ce înseamnă să te pregătești atunci când nu ai un bazin de 25 de metri tot anul.

Când plouă.
Când este frig.
Când este zăpadă.
Când este gheață.

Nu avem cm să simulăm în totalitate marea într-un bazin si nici nu putem fi campioni olimpici, dar 100% putem fi mai buni decat ieri.
Nu putem pregăti acolo valurile, curenții, orientarea, schimbarea direcției și lupta cu natura.

Dar facem ce putem cu ceea ce avem si tocmai de aceea pregătirea de acasă in Marea de la Munte a contat atât de mult.
Nu am uitat de unde am plecat.

Laguna Albastră a împlinit 20 de ani și vreau să îi mulțumesc încă o dată pentru tot ceea ce a însemnat și înseamnă pentru inotul sportiv amator din Tara Fagarasului.

Am avut susținători și pe uscat: Ilinca, Rareș, părinții lor, Diana, colegii de la Tribeach și mulți, mulți alți prieteni ai inotului veniți din toata tara.

În apă eram singur cu marea.
Dar pe mal nu eram singur.
Și asta contează enorm.

Mă bucur că am putut aduce la Marea Neagră încă un copil debutant si ca am fost mai aproape ca niciodata sa urcam cu un copil pe podium.

Sper ca anul viitor să venim cu mai mult curaj, mai bine pregătiți, cu rezistență mai bună și cu mai multă încredere.

Pentru că marea trebuie respectată si preg*tirea nu este o joaca.

Natura trebuie respectată si la fel corpul nostru. Trebuie să fii suficient de puternic mental ca să te adaptezi la ceea ce îți oferă natura si inotul sa reprezinte doar un mijloc prin care sa comunici cu ea si sa te descoperi pe tine in siguranta. Efortul pe toate planurile este recompensat cand d**a un astfel de proiect pleci cu energie buna si citesti bucuria pe fetele celor din jur.

🏊‍♂️ ULTIMA ȘTAFETĂ – ULTIMUL MEU MOMENT ÎN MAREA NEAGRĂ

Și, poate, una dintre cele mai frumoase amintiri ale acestei zile a venit chiar la final.

Am avut onoarea și bucuria să înot în ultima ștafetă din concurs, în ultima probă a concursului Cupa României la înot în ape deschise, pentru echipa Tribeach Brașov, alături de două mari campioane ale natației românești: Anca Pătrășcoiu și Carmen Bunaciu.

Anca a fost schimbul 1.

Carmen, deși suferise o operație și trecuse prin perioada de recuperare, a dorit să participe și a fost schimbul 2.

Iar eu am fost schimbul 3, ultimul.

Am încheiat ștafeta înotând traseul de 500 de metri.

Acei 500 de metri au avut pentru mine o semnificație aparte.

Am înotat pe traseul pe care, anterior, înotaseră David Popovici și, bineînțeles, Rareș Ciora, copilul de 14 ani din Făgăraș care m-a făcut atât de mândru că îi sunt antrenor.

Ștafeta in care am inotat a terminat ultima. Dar, sincer, pentru mine nu acesta a fost lucrul important. Pentru că am simțit că, prin acel ultim schimb, am încheiat concursul din Marea Neagră de la Jupiter cu cea mai buna energie.

Am fost schimbul 3 din ultima ștafetă, în ultima probă a concursului.

Ultimul care a intrat si a iesit din apă. Ultimul care a înotat cei 500 de metri din concurs.

Și acest lucru va rămâne mereu în inima mea.

După ce, la Campionatul European de la Šamorín, am înotat pe culoarul 4, culoarul pe al cărui block-start era scris numele lui David Popovici, alături de performanța extraordinară pe care a realizat-o cu un an înainte, la Campionatul European Under 23 de la Šamorín, iată că mi s-a împlinit și mie o dorință.

L-am întâlnit pe David Popovici. Am stat in preajma lui in tarc, l-am urmarit atent de la apropiere. L-am admirat si aplaudat pentru inotul lui inconfundabil.

Și, mai mult decât atât, am înotat în același concurs cu el.

Am ajuns să înot în același loc, în aceeași mare, pe același traseu pe care înotase și el.

Pentru mine, dar și pentru copii, este o amintire extraordinară.

Uneori, sportul îți oferă momente pe care nu le poți planifica. Doar le trăiești si le păstrezi acolo unde conteaza cu adevarat.

Iar acesta este unul dintre acele momente pe care le voi purta mult timp în suflet.

Am avut șansa să fiu acolo.

Să înot.

Să lupt.

Să mă bucur.

Să-mi văd prietenii.

Să fiu alături de copii.

Să duc Făgărașul cu mine.

Și să mă întorc acasă cu o energie extraordinară.

Mulțumesc tuturor celor care au ținut să mă felicite.

Multumesc clubului Tribeach Brasov.

Mulțumesc Laguna Albastră.

Mulțumesc publicatiei online Salut Făgăraș, pentru că a fost mereu interesata de înotul din Făgăras.

Mulțumesc tuturor celor care au fost alături de noi.

Și mulțumesc tuturor celor care, printr-un cuvânt bun, un mesaj sau un gând, au fost cu mine în apă.

Pentru că, la urma urmei, nu am înotat doar cei 2.500 de metri.

Am înotat cu tot ceea ce am strâns într-un an de muncă.

Cu toate orele de pregătire.

Cu toate drumurile către bazin.

Cu toate antrenamentele pe uscat.

Cu toate încurajările.

Cu toate experiențele.

Cu Făgărașul.

Cu prietenii.

Cu pasiunea mea pentru sport.

Și cu dorința de a fi mai bun.

59:30.
Locul 7 din 21.
Aproximativ 3.200 de metri în apă.
O mână luxată.
Un finish dus până la capăt.
O ultimă ștafetă si ultimul schomb.
Ultimii 500 de metri ai concursului.
Și o inimă plină de bucurie.

AtlantisMan a fost o cursă continua.

Dar, pentru mine, a fost mult mai mult decât atât.

A fost o lecție despre perseverență, adaptare, curaj, prietenie, educație și despre lupta cu tine însuți.

Voi reveni.

Mai bine pregătit.
Mai încrezător.
Poate mai rapid.

Dar, cu siguranță, cu aceeași pasiune și aceeași bucurie în suflet.

Faceți mișcare pentru trup și suflet.

Fiți mai buni și rămâneți frumoși! ❤️🏊‍♂️🌊

Felicitari organizatorului si tuturor participantilor la Atlantisman #3



P.S. voi reveni si cu foto oficiale eveniment

Astazi din cauza curentilor foarte puternici si valurilor nu s-a inotat la Atlantisman, editia a III-a.
Maine dimineata marea va fi ok si incep cu 2500 m, apoi intra in concurs 2 copii fagaraseni, unul la 250 m si unul la 500 m. Ziua de concurs se va incheia la Cupa Romaniei de Open Water cu stafeta 3x500 m.
Obiectivul este participarea in siguranta si cu bucurie pentru inca o experienta deosebita cu inot adevarat in Marea Neagra.

Revin cu detalii d**a concurs si urez SUCCES copiilor fagaraseni si tuturor participantilor!

, existam!

Pe terenul Atlantisman si Cupa Romaniei la Inot in Ape Deschise
10/2026

..forta naturii trebuie respectata si o baie cu picioarele in apa este suficienta pentru ca va fi timp si pentru inot
100%

NANU – POVESTEA DIN SPATELE LUI SPORT CU AURELIAN
Înainte să existe Sport cu Aurelian, înainte de înot, de gimnastică, de motricitate, de alergare, de competiții, de titluri naționale și de toate lucrurile pe care le fac astăzi, a existat un copil.
Îi spunea bunica Nanu.
Și cred că Nanu a rămas undeva în mine.
Nanu nu știa ce înseamnă biomecanică, tehnică, metodică sau antrenament.
Dar știa să se miște.
Să alerge.
Să sară.
Să arunce.
Să se cațere.
Să pedaleze.
Să înoate.
Să joace fotbal.
Să inventeze.
Și, mai ales, să se bucure.
⚽ O MINGE DE 35 LEI
Îmi amintesc de mingile de plastic de 35 lei.
Astăzi par un lucru mărunt.
Pentru noi erau însă o binecuvântare.
Le primeam foarte rar.
Și atunci când primeam una, era ceva extraordinar.
Dormeam cu ea.
O țineam lângă mine.
O miroseam si o grijeam.
Avea acel miros specific de plastic nou pe care îl țin minte și astăzi.
Apoi au venit mingile cu șiret si artexul din piele cu campuri albe si negre.
Și fotbalul a devenit una dintre marile mele iubiri.
Rupeam foarte multe încălțări.
De fapt, aproape toate.
Nu pentru că aveam multe.
Din contră.
Aveam puține și era greu să găsești adidași.
Dar eu jucam.
Pentru mine, o pereche de încălțări era făcută pentru a alerga în ea.
🌲 PĂDUREA A FOST PRIMUL MEU TEREN
Alergam foarte mult prin pădure.
Uneori chiar după animale sălbatice.
Mă cățăram prin copaci după ouă de țarcă sau după vulturi.
Alergam după pupăză.
Alergam după oi.
Mă cățăram, săream, alergam, cădeam și mă ridicam.
Atunci era doar joacă.
Astăzi, când vorbesc despre motricitate, îmi dau seama că acolo am învățat foarte multe fără să știu.
Corpul învăța înainte ca mintea să știe să explice.
Pădurea era terenul meu de antrenament.
Copacii erau aparatele mele de gimnastică.
Dealurile erau pista mea.
🪨 PIETRELE AU FOST PRIMELE MELE PROIECTILE
Am aruncat foarte mult cu pietre.
Locuiam în apropierea unei linii ferate.
Era mult metal, mult fier, multă piatră.
Și aruncam.
La țintă.
Cu pietre.
Cu bulgări.
În fiecare zi.
Nu știam că fac pregătire.
Era joacă.
Mai târziu a venit mingea de oină.
Și aruncarea mingii de oină a venit într-un mod natural.
Abia după ce am învățat biomecanica și tehnica am înțeles ce se întâmplase.
Pietrele fuseseră primele mele exerciții.
Apoi a venit oina.
Apoi atletismul.
Primul meu concurs a fost în clasa a IV-a.
🏃‍♂️ ALERGAREA ERA ȘI DRUMUL MEU
Din clasa a V-a, alergarea a devenit parte din viața de zi cu zi.
Uneori chiar naveta până la școală sau la antrenamentele de fotbal era o alergare.
Dacă aveam autobuz sau microbuz, mergeam cu el.
Dacă aveam bicicleta, mergeam cu bicicleta.
Dar bicicleta se strica.
Și atunci alergam.
Iar alergam.
Și iar alergam.
Așa a fost și în liceu.
În comunitatea rurală în care am crescut, fotbalul era practic singurul sport pe care îl puteam practica organizat.
Dar pentru mine era suficient.
Pentru că aveam mișcare.
Aveam prieteni.
Aveam un teren.
Aveam un vis.
⚽ „VREAU SĂ MĂ FAC FOTBALIST”
Pe terenul de fotbal al comunității am văzut pentru prima dată, într-un meci de preg*tire, un fotbalist despre care se vorbea extraordinar de frumos:Gheorghe Hagi, atunci la Sportul Studentesc
Și mi-am spus:
„Ce frumos ar fi să fiu și eu un sportiv.”
Apoi:
„Vreau să mă fac fotbalist.”
N-a fost să fie.
Nu am devenit mare fotbalist.
Dar poate că visul acela nu a fost niciodată greșit.
Doar că viața mi-a dat un alt drum.
👨‍🏫 OAMENII CARE AU LĂSAT CEVA ÎN MINE
Am avut mai mulți profesori și oameni care m-au inspirat.
Domnul Stoica de la Rupea a văzut că stângul meu era valoros la fotbal.
Am jucat și handbal in gimbaziu.
Am făcut atletism puțin.
Alergare cat cuprinde.
Cross.
Apoi a urmat o perioadă lungă în care sportul a rămas mai degrabă un instinct.
Dar a existat domnul Costică, instructor la echipa de fotbal juniori a Cimentului Hoghiz.
El a avut încredere în mine și mi-a spus de multe ori:
„Curti, tu ești foarte, foarte tare și e păcat că te-ai născut aici, dar nu se știe unde o să ajungi. Poți să fii mare.”
Nu am devenit mare fotbalist.
Dar cuvintele acelea au rămas.
Și poate că atunci s-a născut întrebarea care m-a urmărit toată viața:
„Oare cât pot?”
🐎 🎣 🎿 🚲 COPILĂRIA MEA A FOST MIȘCARE
Au fost caii.
La început îi dezlegam pe cei impiedecați ca să-i călăresc.
Apoi, printr-un prieten al cărui bunic era medic veterinar, am descoperit călăria adevărată: șa, căpăstru și tot ce trebuie.
A fost pescuitul.
Pescuitul staționar.
A fost schiul, început cu două lemne și două curele în care îmi băgam picioarele.
Și a fost bicicleta.
Prima mea mare iubire.
🎵 MUZICA A PUS RITM ÎN MIȘCARE
În liceu am început să-mi imaginez singur mișcări.
Am devenit propriul meu coregraf.
Pe ritmuri de rap si techno.
Inventam.
Repetam.
Combinam.
Îmi plăcea să simt cm muzica schimbă felul în care corpul se mișcă.
Am făcut și discotecă împreună cu prietenii în sat, în căminul cultural.
Muzica a fost întotdeauna o bucurie aparte.
Pentru că atunci când apare ritmul, mișcarea prinde viață altfel.
Poate că și aici se afla, fără să știu, o parte din omul care aveam să devin.
🏊‍♂️ APA
Am învățat să înot singur si sa caut mereu apa.
Era înot de supraviețuire si "sezonul" incepea in martie cand apa avea 14-15 gr. C.
Era bălăceală si multa energie care atragea.
Nu știam tehnică.
Nu știam biomecanică.
Nu știam despre eficiență, start, tehnica, întoarcere sau respirație. Era cu sarit "cap" si cu "sus pe tron".
Dar eram în apă.
Ne jucam.
Înotam cu prietenii si pescuiam cu la mana pe sub ragălii si bolovani.
Și eram fericiți.
Astăzi știu exact diferența dintre bălăceală și înot.
Dar atunci nu conta.
Conta bucuria si acea gasca de copii care nu stateau deloc prin casa. Atunci statul in casa era o pedeapsa si libertatea noastra incepea in natura.
🎓 FACULTATEA – MOMENTUL ÎN CARE INSTINCTUL A DEVENIT CUNOAȘTERE
Anii de facultate au fost inspirație pură.
Acolo sportul a început să capete altă formă.
Am descoperit gimnastica.
Și am intrat dintre cei admiși primul la gimnastică.
Am fost pregătit pentru adnitere de D-ra Mihaela, antrenoarea care mă pregătea în Brașov seara d**a ce la 5.00 dimineata faceam 10x200 viteza pe Municipal.
Dimineața făceam pregătire sportiva cu atletism, care desi era ff grea, imi placea la maximum. Acea senzatie am pastrat-o si o urmaresc mereu.
Acolo am învățat că ceea ce simțisem instinctiv în copilărie putea fi transformat în tehnică si performanta naturala.
Am avut profesori care m-au inspirat.
Domnul Prescorniță la volei.
Domnul profesor Mârza, baza preg*tirii mele in educatie fizica si gimnastica, un model care m-a inspirat si mi-a influentat major traiectoria profesionala .
Profesoara mea de înot, care după ani avea să-mi devină colegă la înot masters- Doamna Mitrofan.
Domnul profesor Cibu la atletism care era uluit de usurimea aruncarilor repetate a mingii de oina, peste 80-85 m.
Apoi familia, colegii de la Tribeach si cativa copii campioni carora le datorez enorm.
Fiecare a lăsat ceva ce nu se uita niciodata si ma face sa merg mai departe.
Poate nu întotdeauna aceeași lecție.
Dar fiecare a pus o cărămidă.
Le mulțumesc.
Și celor care sunt încă aici.
Și celor care sunt acum acolo sus și poate mă privesc.
🏹 SULIȚA – 40 DE METRI
La facultate a venit sulița.
Alături de domnul profesor Cibu am vrut să văd unde pot ajunge.
Nu aveam în spate o pregătire sportivă de bază.
Dar aveam pietrele.
Aveam oina.
Aveam aruncarea.
Aveam coordonarea.
Aveam instinctul.
Am aruncat sulița 40 de metri d**a 25 de ani de la momentul zero din facultate. Eram multumit si fericit ca podiumul era sub talpile mele.
Și am devenit vicecampion național la atletism masters, apoi campion national. Eu copilul care visa sa urce cat mai sus si nu stia cm arata un podium, dar avea sa-l descopere ca adult.
Tot pentru Făgăraș, anul acesta am fost pe prima treapta a unui Campionat National, d**a alte asemenea experiente traite incepand din 2012.
Tot acel Nanu venit de la țară.
Doar că acum începea să înțeleagă ceea ce copilul făcuse instinctiv.
🏆 VISURILE COPILULUI AU ÎNCEPUT SĂ SE ÎNCHIDĂ
Cred că multe dintre visele mele de mai târziu au avut la bază câte un vis din copilărie rămas neîncheiat.
Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să închid câteva dintre aceste cercuri.
Am devenit campion național la atletism.
Am devenit campion național la înot.
Am participat la concursuri de alergare si pedalat amator.
Am continuat să mă antrenez si sa invat de la cei mai buni.
Să concurez multisport.
Să învăț. Sa predau baza sportului. Sa respect tot mai mult metoda si didactica.
Să încerc. Sa inspir. Sa cad si sa sa ma ridic mereu fara sa astept o apreciere comunitara care in fond nu a venit niciodata. Dar am reusit inzecit pentru ce muncisem cu mii de suflete. Stiu pentru ca am simtit asta mai ales cand am inceput ...sa nu mai astept nimic.
Și să mă întreb:
„Oare cât pot sa fiu de bun?”
🏃‍♂️🏊‍♂️🤸‍♂️ SPORT CU AURELIAN
În timp, toate aceste drumuri s-au întâlnit.
Așa a apărut Sport cu Aurelian.
Nu ca un brand construit artificial.
Ci ca rezultatul unei vieți.
Eu fac sport.
Mă antrenez.
Concurez.
Înot.
Alerg.
Fac gimnastică.
Lucrez motricitatea.
Antrenez.
Consiliez.
Învăț.
Și încerc să fiu un exemplu bun.
Așa cm și eu am primit exemple bune de la oamenii din jurul meu.
❤️ CE AM PRIMIT VREAU SĂ DAU MAI DEPARTE
Am învățat ceva important în toți acești ani.
Nu doar oamenii care te laudă te formează.
Și oamenii care te ignoră.
Și indiferența. Si rautatea primita gratuit.
Și momentele în care simți că munca ta nu este văzută.
Și faptul că uneori comunitatea nu te pune în lumina în care ai fi sperat.
Toate acestea dor.
Nu are rost să spun că nu.
Dar nu vreau să le privesc cu resentiment si sa ma ag*t de ele.
Pentru că, într-un fel, m-au întărit si daca am ratat ceva motivul principal a tinut de mine.
Toti anii de la Nanu m-au învățat să nu depind de o hârtie de mulțumire sau de un gest care vine dintr-un punct minor. Mi-a luat ceva timp dar stiu ca nu depind de o fotografie sau de un premiu local.
De cineva care să-mi spună că am făcut bine si nici nu ma cunoaste sau nu poate intelege ce inseamna toate visele mele
Am învățat să mă uit la ceea ce rămâne.
La oameni.
La copii.
La adulți.
La sportivi.
La familii.
La generațiile care vin.
Pentru că oamenii au nevoie de mișcare.
Copiii au nevoie de mișcare.
Adulții au nevoie de mișcare.
Și eu am încercat să aduc această mișcare la un nivel cât mai bun.
Pentru trupul lor. Pentru mintea lor. Pentru sufletul lor.
Și, într-o zi, poate și pentru nepoții lor.
Exact așa cm sportul a făcut ceva pentru mine.
🤝 EXEMPLUL SE DĂ MAI DEPARTE prin OAMENI
Eu nu am inventat tot ceea ce sunt si scriu. Am trait si am muncit. Am invatat sa ma bucur singur de reusita celorlalti intr-o mare de rautate si egoism care nu are nimic de a face cu sportul.
Am preluat si am invatat de la oameni care stiu ce spun si fac.
De la oameni.
De la profesori.
De la antrenori.
De la prieteni.
De la familie.
De la oameni pe care i-am întâlnit pentru scurt timp.
De la oameni care au avut încredere în mine, dar si de la cei carora le-am acordat sanse si prea mult timp.
De la oameni care poate m-au dezamăgit aratandu-si caracterul adevarat.
De la oameni care m-au ignorat sau au gresit fata de mine fara sa le fi gresit cu nimic.
De la oameni care mi-au spus o vorbă bună atunci când aveam nevoie.
De la oameni care au reusit prin munca si isi construiesc drumul in Echipa.
De la campionii pe care am avut sansa sa ii intalnesc si sa ii cunosc in timp.
Fiecare a lăsat ceva.
Iar eu încerc să duc mai departe ceea ce a fost bun.
Exemplul bun se transmite.
Așa cm l-am primit, vreau să-l dau mai departe.
🇷🇴 PENTRU fiecare din cei cu care am lucrat sau lucrez, dar si pe cei pe care reusitele mele ii inspira sa isi doreasca invatare pentru a fi mai buni.
Din 1998 sunt instructor de aerobic.
Am fost primul instructor de aerobic din Făgăraș și continui, după atâția ani, să fiu prezent în zona aceasta de intretinere fizica.
Au fost multe premiere.
Multe proiecte.
Multe mii de ore.
Dezamagiri si realizari mari.
Multe generații si sustinere pentru oameni mai frumosi.
Mii de oameni cu care am colaborat.
Copii.
Părinți.
Adulți.
Sportivi.
Oameni care poate au venit pentru prima dată la sport.
Și oameni care au rămas ani de zile.
Am făcut toate acestea pentru comunitate si fara recompensa.
Pentru oameni.
Pentru copii.
Pentru adulți.
Pentru sufletul meu.
Și pentru Făgăraș.
Poate că uneori alte sporturi au fost mai vizibile.
Poate că uneori înotul nu a fost considerat suficient de interesant.
Poate că munca mea nu a ajuns întotdeauna acolo unde mi-aș fi dorit.
Dar astăzi aleg să privesc altfel.
Nu cu supărare.
Ci cu recunoștință.
Pentru că și această experiență m-a făcut mai puternic.
Și pentru că, dacă aș fi primit mereu validarea pe care o așteptam, poate că nu aș fi învățat niciodată să-mi caut singur valoarea.
🏅 PODIUMUL MEU
Nu spun că o diplomă sau un premiu nu contează d**a ce am urcat pe zeci de podiumuri nationale.
Contează.
Orice recunoaștere este frumoasă.
Dar pentru mine, cea mai importantă hârtie a fost aceea pe care am scris eu, prin muncă, ceea ce pot.
Iar cel mai important premiu a fost momentul în care am urcat pe un podium și am putut spune:
„Am muncit pentru asta si nu vreau sa ma opresc aici. Merit asta si vreau sa ma bucur acum, nu maine.”
Diploma nu mi-a dat-o nimeni.
Am construit-o.
Prin antrenament.
Prin efort si studiu.
Prin încercări.
Prin eșecuri.
Prin reveniri.
Prin ani multi si buni.
Prin rezistenta la bine, dar mai ales la greu si la rautati. Am reusit de foarte multe ori, iar uneori am fost aproape de obiective, dar mereu am continuat nu pentru felicitari ci pentru ca imi placea miscarea si credeam in munca mea. Asa am putut fi mândru si peste toate linia de finisch ma gasea si mai motivat sa invat dincolo de o medalie sau un clasament important la care se ajunge foarte greu intr-un oras mic. Urcand pe un podium, cu medalia la g*t si o diploma im mana eram mandru de acel Nanu care ajunsese până acolo sa isi implineasca visul.
❤️ DACĂ MĂ ÎNTORC LA NANU...
Îl văd cu mingea aceea de plastic de 35 lei.
Îl văd dormind cu ea.
Îl văd alergând prin pădure si spre antrenament.
Îl văd cățărându-se în copaci.
Îl văd alergând după miei.
Îl văd aruncând pietre lângă linia ferată.
Îl văd cu bicicleta.
Îl văd pe schiurile făcute din două lemne.
Îl văd lângă apă.
Îl văd jucând fotbal si dansand.
Îl văd visând să fie fotbalist.
Îl văd ascultând despre Hagi.
Îl văd făcând mișcări pe ritmuri de rap si inventand coregafii la oglinda.
Îl văd în sat, în căminul cultural, împreună cu prietenii.
Il vad imaginandu-si gazonul de "biliard" pe care uneori mai calca prin Brasov si Sacele.
Și mă gândesc:
Oare putea copilul acela să știe unde avea să ajungă?
Nu. Nu stia ca va inota in sute de starturi si in mii de km.
Dar poate că știa ceva mai important.
Știa că îi place să se miște si bucuria lui era energie vie.
Astăzi am trecut de 50 de ani. Și Nanu încă există.
Doar că acum are în spate zeci de competiții, titluri naționale, podiumuri, alergări, înot, gimnastică, oameni, copii, adulți, sportivi, experiență multisport și foarte multe amintiri grozave.
Și încă se antrenează.
Încă aleargă.
Încă înoată.
Încă învață.
Încă încearcă.
Încă se întreabă:
„Oare cât pot?”
Poate că acesta este, de fapt, Sport cu Aurelian.
Nu povestea unui om care a avut toate condițiile.
Ci povestea unui copil care a avut foarte puține lucruri, dar a avut mișcare, curiozitate, oameni și un vis.
Un copil care a transformat joaca în pasiune.
Pasiunea în pregătire.
Pregătirea în performanță.
Performanța în profesie.
Iar profesia în dorința de a-i ajuta și pe alții.
Și poate că acesta este lucrul de care sunt cel mai mândru:
că ceea ce am primit am încercat să dau mai departe.
Dacă un copil cu care am lucrat va spune cândva:
„M-a făcut să iubesc sportul.”
Dacă un adult va spune:
„M-a ajutat să mă mișc din nou.”
Dacă un sportiv va spune:
„M-a făcut să cred că pot mai mult. Si, DA, am reusit multumita lui” atunci voi ști că drumul lui Nanu nu a fost în zadar.
Pentru că, până la urmă, nu lipsa unei hârtii de mulțumire contează.
Nu absența unui premiu local.
Nu faptul că ai fost sau nu ai fost pus într-o anumită fotografie, scris intr-un clasament si ca ai pasit pe un podium national.
Contează ceea ce rămâne în oameni.
Contează exemplul.
Contează munca si fiecare participare la miscarea ca bucurie
Contează ceea ce ai construit de la zero cu foarte putin din exterior dar cu mult suflet din ce esti.
Contează să poți privi în urmă și să spui:
„Am făcut cât am putut de bine.”
Iar dacă am putut face ceva bun pentru un copil, pentru un adult, pentru un sportiv, pentru o familie sau pentru comunitatea mea, atunci înseamnă că Nanu a mers pe drumul cel bun si nimic nu a fost pierdut.
SPORT CU AURELIAN
O poveste începută cu Nanu.
Un copil de la țară.
Cu o minge de plastic.
Cu pietre.
Cu o bicicletă.
Cu două lemne pe post de schiuri.
Cu pădurea.
Cu apa.
Cu fotbalul.
Cu muzica.
Cu prietenii.
Cu oameni care au crezut în el.
Cu oameni care nu au crezut.
Cu momente de bucurie.
Cu momente de indiferență.
Cu lipsuri.
Cu vise.
Cu muncă.
Cu Dumnezeu.
Și cu o dorință care nu s-a stins niciodată:
SĂ FIE MAI BUN.
Nu neapărat decât ceilalți.
Ci decât omul care a fost ieri.
Și poate că aceasta este lecția pe care vreau să o las mai departe: Nu trebuie să ai totul ca să începi. Trebuie să începi cu ceea ce ai.
Să te miști.
Să încerci.
Să înveți.
Să cazi.
Să te ridici.
Să continui.
Și să nu uiți niciodată copilul care ai fost.
Pentru că, uneori, toate visurile pe care le împlinim la maturitate sunt doar continuarea unor visuri pe care le-am început când eram copii.
Eu am început cu Nanu.
Și încă merg înainte cu el.
NANU ÎNCĂ ALEARGĂ.
NANU ÎNCĂ ÎNOATĂ.
NANU ÎNCĂ ÎNCEARCĂ.
Și, cât timp voi putea, voi continua să spun:
HAI SĂ FACEM SPORT.
HAI SĂ FIM MAI BUNI.
Pentru noi. Pentru copii. Pentru oameni. Pentru Făgăraș. Pentru trup si suflet.
Și pentru cei care vor veni după noi.