Puștanii Purisani

Promisiune respectată parțial

Mă, copii, nu e vina voastră. Niciodată nu v-am acuzat de nimic și nici n-o vom face. Dar firesc ar fi ca cei care v-au călăuzit pe calea pe care o urmați, să nu vă lase în beznă totală.

Stadionul pe care îndrumătorii voștri își adulează noua lor mare iubire se numește Ion Oblemenco. Întrebați chat lgbt de unde vine denumirea. Trupul neînsuflețit al Tunarului (așa i se spunea lui Nelu Oblemenco) se află în Cimitirul Ungureni, în capătul străzii Pinului, în vecinătatea Parcului Romanescu.

Mormântul este situat la câțiva metri de aleea principală, imposibil de ratat, dacă îl căutați cu atenție. În tradiția creștin ortodoxă, când cineva drag este comemorat, la mormânt se depun lumânări aprinse. Ieri s-au împlinit 30 de ani de la Marea Plecare a Tunarului.

Prin grija mentorilor voștri spirituali, reuniți în grupul elitist de înțelepți în etate - Gruppo Maxima, a fost depusă la mormântul lui Oblemenco plăcuța ce face obiectul acestei postări, dar a fost uitată... La fel cm au uitat și Știința.

Susțineți că sunteți 15.000 de abonați fanatici. Măcar o căndeluță, adevăraților... Una singură.

Mititelule, știm că ești sărac lipit și dator vândut, însă nici măcar de-o biată jerbă n-ai scofelit?!

Ca de fiecare dată, prizonieri ai unei singure credințe, am rămas tot noi...

1 septembrie ’96 – o duminică imposibil de dat uitării.

Doamne, cm a circulat trăznetul ăla de veste îngrozitoare! Doamne, cm plângea lumea pe străzi! Cel mai iubit dintre ai noștri plecase la Domnul.

Știm de la bătrâni cât a fost de respectat. Știm că n-a fost niciodată convocat pentru vreun meci oficial al naționalei. Știm că a marcat aproape 170 de goluri pentru Știința. Știm că a fost de patru ori golgheterul României. Știm că a rupt plasa pe Central, la un meci cu Farul. Știm despre nopțile albe de la poarta spitalului în care fusese internat. Și mai știm ceva: că nu s-ar fi vândut pe vreo ciozvârtă…

De când ai plecat, Tunare, trecură trei decenii,
Atât de grele și de triste, de parcă-au fost milenii!

Cel ce ne-a dat nume ar fi împlinit azi 46 de ani. Eram niște copii de vârsta lui când l-am purtat pe drumul Sineascăi, culmea exact vis-a-vis de blocul în care locuia cu familia. Nu l-am văzut între buturile Științei, era ca un diamant încă neșlefuit, care începea să promită. O speranță care s-a spulberat și care parcă a început să tragă după sine, în partea cealaltă și speranțele noastre. A fost prima părticică din Știința de care ne-am despărțit, după Tunar, de la a cărui plecare se împlinesc peste câteva zile 30 de ani. Odihnă veșnică, Cristi!
Băieții din Sud!

2 ani, nimic nu s-a schimbat:
Cristi, te pomenim neîncetat.

🕯15 ani fără echipa pe care toți se-nghesuiau să o iubească,
însă la prima adiere, ca iudele au hotărât s-o părăsească

Când răsare soarele pe mare și-n Vamă'i rost de Boléro, Purisanii mai ciocnesc o bere și-i iau pe ăia la mișto!

Sezonul 2003/2004. Moroeni, Dâmbovița.
Două microbuze, 32 de oameni.
Peluza Sud ’97 în prima ei luptă adevărată.
Nu eram mulți, dar eram UNIȚI, eram TARI, eram OLTEȚI.

Pe drumul spre Brașov, unde Universitatea avea să câștige cu 2–3, am trecut prin Moroeni.
Acolo, dintr-o scânteie s-a aprins totul.
Un sat întreg s-a strâns împotriva noastră.
Noi? 32. Ei? Câteva sute.

Dar în momentele alea nu numărul contează.
Contează inima, curajul, frăția.
Contează să nu faci niciun pas în spate.

A fost o luptă epică, prima mare bătălie a Peluzei Sud ’97.
O luptă pe care am dus-o cot la cot, umăr la umăr, fără frică.
O luptă pe care am condus-o și pe care nu o vom uita niciodată.

Atunci s-a născut spiritul adevărat al Peluzei Sud ’97:
Puțini, dar imposibil de doborât.
Puțini, dar cu suflet cât tot stadionul.
Puțini, dar mereu în picioare.

Moroeni 2004 nu a fost doar un incident.
A fost momentul în care Peluza Sud ’97 a devenit LEGENDĂ.

SRI-ul, SRI (Oscar, treburi, parandărături), partidul, partid (voturi, masă electorală amorfă), arbitrii, arbitri (aci nici nu mai are rost paranteza), dar să tragă și jăndarii, așa, pe față, să te ajute, înseamnă că spurcăciunea asta e muuult mai spurcată decât tot spurcații sistemului spurcat. Mai dă-l în morții lui de ordin, că s-a terminat campionatu'!

Pe fondul psihozei cm că echipa apărută acum câțiva ani direct în liga secundă, după modelul celorlalte surate înregimentate de sistem, psihoză bine alimentată de mass-media (despre care orice om lucid a priceput cm funcționează), ar fi adus cel de-al cincelea titlu al Universității, dar și orbiți de setea de performanță, cei care susțin echipa ce a furat identitatea Universității, sunt ferm convinși, în sinea lor, că ei susțin, de fapt, Universitatea. Ca la Nufărul.

Nu mai e deloc despre suporteri, nu mai e despre fair-play, despre plăcerea fotbalului. Totul se rezumă la performanță prin orice mijloace menite să aducă voturi. Într-un citat celebru din distopia 1984, Orwell scria: „Fotbalul, berea și, mai presus de toate, jocurile de noroc umpleau orizontul minții lor. Să-i ții sub control nu era dificil”. Noi, ăștia care am bătătorit drumul Centralului anilor `80, mai știm cm stătea treaba atunci, ba chiar s-au mai scăpat și prin presă unele informații pe care nu stăm să le detaliem acum. Cert e că și în perioada apogeului, tot factorul politic era decisiv. Lui Ștefan Andrei i se spunea ”Lordul roșu” și își dorea performanță cu aceeași îndârjire cu care o fac și urmașii săi de azi. Doar că ”lordul” era infinit mai diplomat, spre deosebire de actualii conducători, iar la vremea respectivă ce trebuia să rămână în culise, rămânea în culise. Atunci era doar o chestiune de orogoliu, un soi de patriotism local exacerbat, dar oarecum constructiv pentru comunitate.

Acum e vorba doar de criterii pur electorale, menite să atragă masele din ce în ce mai placide. Acum totul se face pe față, fără perdea. Transparență totală. Ordin respectat ad litteram. Dacă ajungi să-i furi până și pe bastarzii ăia de câini, iar apoi să te scuzi că și ei furau pe vremuri, e limpede că ținta nu e nici fotbalul, nici eventul. Se țintește mult mai sus. La vârf...