TraiFIT

De ce am ajuns să apărăm tradiționalul cu o asemenea îndârjire, de parcă România s-ar termina la stână și începe Miorița? Ciobănie, transhumanță, oaie, mămăligă, untură, merdenea, țuică — și, dacă nu le înghiți pe toate, înseamnă că n-ai înțeles spiritul locului. Băi, nene, poate că l-am înțeles. Doar că nu-mi place.

Tradiția e una. Tradiționalul vândut la kilogram e alta. A ajuns cuvântul-minune al marketingului: pui „tradițional” pe o patiserie și merdeneaua capătă strămoși; pui „tradițional” pe o experiență turistică și, dintr-odată, turistul nu mai consumă, ci „descoperă autenticitatea”. Mai pui o stână în poveste, o oaie în cadru, o bornă în peisaj și gata: România profundă, ediție limitată.

Numai că nimic din toată povestea asta nu e gratis. Nici brandul, nici promovarea, nici cazarea, nici mâncarea, nici turistul adus pe traseu. Și nici nu trebuie să fie. E perfect legitim să existe interes economic. Dar hai să nu ne prefacem că suntem într-o liturgie a tradiției, când în spatele icoanei stă și casa de marcat. Tot ce se oferă are un preț. Doar că, uneori, ce să vezi?, prețul vine fără fiscalizare și fără prea multă moralitate, iar în loc de bon primești „omenie”, „ospitalitate” și o poveste despre cm făcea bunica.

Iar dacă un traseu ajunge să fie promovat ca infrastructură turistică de interes național, nu mi se poate pune în cârcă și obligația de a mă comporta „ca romanii”. Nu sunt la Roma și nici nu vreau să fiu roman. Sunt pe un traseu din România și vreau să-mi exercit drepturile ca orice alt om: să merg, să aleg ce mănânc, dacă beau, cât beau și, mai ales, să nu fiu pus să beau sau să mănânc ceva doar pentru că atât a încăput în definiția cuiva despre ospitalitatea locală.

Pentru că aici apare și o altă confuzie de te doare mintea: tradițional nu înseamnă automat sănătos. Și sănătos nu înseamnă nici „mănânci buruieni”, nici că trebuie să devii vegan peste noapte și să ceri iarbă la pensiune. Alimentația sănătoasă înseamnă și să înțelegi ritmul circadian, necesarul de proteine, sursele vegetale și animale, leguminoasele, diversitatea alimentară și relația dintre cantitate, calitate și metabolism. Nu trebuie să mănânci ca un cioban ca să fii sănătos. Și, mai ales, nu orice lucru pe care l-a mâncat ciobanul acum o sută de ani trebuie înghițit astăzi cu sentiment patriotic.

Nu toți suntem ciobani.

Și dacă ajung la stână, nu trebuie să învăț limba câinilor, să urlu la lună și să-mi ung degetele în untură ca să demonstrez că am avut o „experiență autentică”. Poate vreau doar să trec mai departe.

Pentru că în spatele poveștii frumoase cu stâna există și povestea mai puțin instagramabilă: câinii pot mușca. Da, când intri într-o zonă cu stâne îți asumi anumite riscuri. Dar asumarea riscului nu înseamnă că legea poate fi lăsată la poarta stânii. Dacă traseul este marcat printre stâne, atunci trebuie să existe și responsabilitate: câini controlați, reguli respectate, situații gestionate. Nu punem zece câini pe lângă oi, explicăm că sunt mulți urși, iar drumețului îi spunem să se descurce el cu problema. Că doar e „autentic”.

Am ajuns să romantizăm și câinele care te poate mușca.

Mușcătura nu devine patrimoniu cultural doar pentru că s-a produs lângă o stână.

Și când cineva spune: „Bă, dacă nu-ți place, nu veni!”, răspunsul este foarte simplu: nu-mi place tot ce-mi oferi tu, dar îmi place România. Îmi place natura. Îmi place mersul pe jos. Îmi place să descopăr locuri. Și dacă există un traseu care traversează România, nu înseamnă că trebuie să ridic osanale celor care l-au creat și să accept la pachet și mentalitatea lor despre cm trebuie să mă comport.

Au muncit? Foarte bine. Respect munca.

Dar munca nu cumpără respect necondiționat, iar un brand nu primește imunitate morală pentru că a muncit la el. Dacă există un serviciu, îl plătesc. Dacă există un produs, îl cumpăr. Dacă există o experiență bună, o respect și o recomand. Dacă există ceva greșit, îl critic. Simplu. Piață, nu religie.

Pentru că nu am nevoie să mi se explice că „la Roma te porți ca romanii”. Nu vreau să fiu roman, nu vreau să fiu cioban și nici nu vreau să vorbesc limba câinilor doar pentru că am intrat pe un traseu.

Via Transilvanica nu este o stână cu abonament obligatoriu la tradiție.

Și poate că tocmai asta ar trebui să înțelegem: un traseu poate să păstreze tradiția fără să transforme drumețul în oaie. Poți să-i arăți omul o stână fără să-i bagi brânza pe gât. Poți să-i povestești despre transhumanță fără să-i torni țuică în pahar. Poți să-i arăți Miorița fără să-i ceri să trăiască în ea.

Iar tradiția, dacă este cu adevărat valoroasă, n-are nevoie să fie apărată cu gura plină și cu bonul fiscal lipsă.

Pentru că, până la urmă, nu orice om care merge pe traseu este hoț, nu orice om care refuză alcoolul este nebun și nu orice om care nu vrea să mănânce numai brânză, untură și merdenele este dușmanul tradiției.

Unii oameni pur și simplu vor să meargă prin România fără să li se bage România tradițională pe gât.

Dacă vrei să-ți crești o comunitate online, există o rețetă aproape fără greș: pleci pe Via Transilvanica, îți pui zâmbetul de turist fericit și începi să lauzi tot ce întâlnești. Ospitalitatea. Omul simplu. Mâncarea tradițională. Ciorba. Pălinca. Merdeneaua. Și, mai ales, gazda care te hrănește până când nu mai știi dacă ai venit să mergi pe jos sau să fii îndopat.

Nu trebuie să te intereseze prea mult ce este în farfurie. Nici de unde vine. Nici dacă „tradiționalul” e crescut în curte sau scos din supermarket și pus într-o strachină. Important e să-l numești tradițional. Restul e marketing.

Așa se formează comunitățile: nu neapărat în jurul adevărului, ci în jurul unei povești în care oamenii vor să se recunoască. Iar dacă povestea spune că alcoolul înseamnă ospitalitate, mâncatul până la refuz înseamnă belșug, iar orice ciorbă primită trebuie fotografiată și declarată „dumnezeiască”, ai deja publicul. Un public care te va urmări tocmai pentru că îi confirmi lumea în care crede.

În felul acesta, Via Transilvanica poate deveni o mică sectă culturală. Nu în sens religios, ci în sensul unei comunități care ajunge să gândească după aceleași reflexe: aceeași laudă, aceleași ritualuri, aceleași pahare ridicate seara, aceleași poze cu mesele încărcate și aceeași emoție obligatorie în fața „omului simplu”.

Iar mecanismul e perfect. Dacă îți place alcoolul, vei vorbi despre alcool. Dacă îți place merdeneaua, vei găsi merdeneaua. Dacă te încântă șunca, ciobănia și potolul inflamator, vei găsi și aici o nișă. Și nișa, odată adunată în jurul tău, devine comunitate. Comunitatea devine audiență. Audiența devine monetizare.

Și atunci să fim serioși: marketingul nu trebuie să arate întotdeauna ca marketingul. Uneori arată ca o fotografie cu o ciorbă. Alteori ca un „vai, ce gazdă extraordinară!”. Alteori ca o recomandare aparent inocentă pentru locul unde ai dormit. Astăzi nu iei bani. Mâine ai zeci de mii de urmăritori. Poimâine vin produsele, colaborările, recomandările și banii. Cercul s-a închis.

Eu am plecat însă cu altă idee. Nu să-mi cresc comunitatea, ci să caut și să promovez un stil de viață sănătos. Am plecat cu avântul celui care își imaginează că va descoperi România autentică: hrană bună, oameni gospodari, plante din curte, mâncare adevărată.

După câteva sute de borne, însă, mi-am dat seama că aveam o problemă: România pe care o căutam exista mai mult în capul meu decât pe traseu.

Și atunci apare întrebarea: ce să promovezi?

Alcoolul după efort? Mâncatul hedonist? Supermarketul travestit în tradiție? Ospitalitatea care devine uneori pretext pentru comerț nefiscalizat? Sau gazda care se crede salvatorul drumețului, când poate că primul om pe care ar trebui să-l salveze este chiar ea însăși, din propriile metehne?

Cel mai interesant este că, dacă vrei să ajungi până la capăt, traseul te poate transforma într-un prizonier al propriei povești. Trebuie să joci după muzica locului. Să lauzi. Să mulțumești. Să fotografiezi. Să spui „wow”. Să te bucuri public de ceea ce, în privat, poate nu ai mânca niciodată.

Pentru că, dacă spui că împărăția are fisuri, riști să nu mai fii primit în palat.

Eu tocmai aici m-am oprit.

Nu pentru că n-am găsit oameni buni. I-am găsit. Nu pentru că n-am întâlnit ospitalitate. Am întâlnit-o. Ci pentru că, după sute de kilometri, am început să văd diferența dintre ce este România și ce vrem noi să spunem despre România.

Și între cele două poate încăpea o lume întreagă: o merdenea, o sticlă de pălincă, o ciorbă fotografiată și o comunitate întreagă care aplaudă.

Iar dacă asta vrei să vinzi, foarte bine. Dar să nu-i mai spunem neapărat adevăr.

Să-i spunem pe nume: conținut.

Există o neînțelegere pe care comunitatea din jurul Via Transilvanica pare să o aibă cu un anumit tip de călător: omul care nu vrea să fie salvat, adoptat, hrănit, fotografiat, intervievat și transformat, vrând-nevrând, în reclamă ambulantă pentru comunitate. Omul vrea să meargă. Prin România. Atât. Pentru că România este frumoasă, fără îndoială, dar să nu ne îmbătăm cu propria pălincă: nu suntem Elveția, Himalaya sau Patagonia, iar unele dintre coclaurile prin care treci nu-ți taie respirația, ci doar îți amintesc câți kilometri mai ai până la următorul loc de dormit. Și nu orice drumeț vine să se prosterneze în fața fiecărei borne sau să fotografieze fiecare masă ca pe Cina cea de Taină a gastronomiei rurale.

Parcă, odată cu traseul, ți se bagă pe gât și comunitatea: trebuie să vezi casa, să vezi omul, să-i guști mâncarea, să-i fotografiezi ograda, să-i promovezi pensiunea, să-i lauzi ciorba, să-i mănânci papanașii, să bei pălinca și, dacă se poate, să postezi în grupul oficial masa încărcată până la refuz, ca să vadă lumea cât de minunată este gazda. Dar reclamă la ce, mai exact? Uneori ai impresia că personajul principal al traseului nu mai este drumețul, nici România, nici măcar mersul, ci farfuria. Via Transilvanica riscă să arate, în anumite discursuri, ca un fel de MasterChef cu bocanci: cine a făcut cea mai mare masă, cine a primit cele mai multe laude, cine are cea mai „autentică” ciorbă și cine a pus mai multă mâncare pe masă decât poate duce un om într-o zi.

Numai că nu toți turiștii vin pentru mâncare. Nu toți vin pentru băutură, pentru berea ținută regulamentar în mână la apus, pentru transportul bagajului de la o etapă la alta sau pentru a fi plimbați dintr-o pensiune în alta ca niște bagaje cu puls. Și, da, există și alte forme de ofertă pe lângă ospitalitatea oficială sau gastronomia tradițională, inclusiv lucruri mai puțin compatibile cu ideea de drumeție sănătoasă, de la alcool până la substanțe ori ciuperci cu efecte psihoactive. Dar poate că nici acestea nu reprezintă motivul pentru care un om a venit. Poate că omul a venit să meargă. Ce concept revoluționar!

Poate că vrea să mănânce simplu. Un ou. O bucată de brânză. Niște fructe. Pâine bună. Ceva cât mai apropiat de hrană și cât mai departe de festinul în care untura, zahărul, făina și alcoolul sunt prezentate drept patrimoniu cultural. Nu orice papanaș este monument istoric și nu orice ciorbă grasă devine sănătoasă doar pentru că a învățat-o bunica de la străbunica. Tradiția nu este certificat de sănătate. Faptul că ceva se mănâncă de o sută de ani nu înseamnă că organismul trebuie să-l aplaude. Poate că, înainte să-i spună unui drumeț ce trebuie să mănânce, unii dintre cei care îl hrănesc ar avea nevoie de un mic curs de nutriție. Nu ca să devină nutriționiști, ci măcar ca să afle că „făcut în casă” și „bun pentru corp” nu sunt sinonime.

Și aici apare marele personaj: salvatorul. „Lasă, că avem noi grijă de tine.” Dar cine v-a spus că trebuie să aveți grijă de mine? Dacă omul spune „nu vreau”, iar răspunsul este „dar noi vrem să te ajutăm”, ajutorul începe să semene cu nevoia de a fi necesar. Este sindromul salvatorului: plăcerea subtilă de a te simți indispensabil în viața unui străin care a venit, culmea, tocmai să se întâlnească mai mult cu el însuși. Iar dacă omul nu vrea nici mâncare, nici băutură, nici transport de bagaje, nici fotografii cu masa, nici povești până la miezul nopții, poate că nu este nerecunoscător. Poate pur și simplu nu are chef.

Da, poate că uneori nu vreau nici să stau la masă cu gazda ca să-i ascult opiniile politice, dramele familiale, teoriile despre lume sau tâmpeniile pe care le consideră el indispensabile pentru formarea mea spirituală. Faptul că am dormit o noapte în casa ta nu înseamnă că ți-am cumpărat și podcastul. Pot să-ți mulțumesc pentru cameră și să nu vreau să-ți ascult filozofia de viață. Pot să-ți cumpăr un ou fără să-mi cumperi tu zece minute din timpul meu. Putem avea o relație comercială simplă, civilizată și perfect sănătoasă: eu întreb cât costă, tu îmi spui, eu plătesc, tu îmi dai ce am cumpărat și fiecare își vede de drumul lui.

Dar aici apare un soi de narcisism comunitar: dacă ai o casă lângă traseu, o bornă în apropiere, o ciorbă în oală și o poveste despre bunicul care făcea brânză, parcă trebuie neapărat să devii personaj principal în călătoria altuia. Trebuie să fii fotografiat, lăudat, recomandat, distribuit. Casa ta trebuie să apară, masa ta trebuie să apară, mâncarea ta trebuie să apară. Și, încet-încet, drumețul devine decor în propriul lui drum, iar comunitatea devine vedeta. El merge sute de kilometri ca să se înțeleagă pe sine, dar ajunge să fie solicitat să explice cât de minunată este casa altuia.

Nu, mulțumesc.

Drumețul nu ți-a intrat în sufragerie. Nu ți-a călcat bătătura. Nu ți-a luat ograda. A trecut prin România. Traseul nu este moșia nimănui și nu este curtea lu’ mă-ta în care trebuie să intri cu căciula în mână și să ceri voie să treci. Este o cale prin România, iar cei care o parcurg aduc bani în comunitățile pe lângă care trec. Asta nu cumpără nimănui respectul, dar nici nu transformă călătorul în datornic moral, promotor turistic sau consumator obligatoriu de papanași.

Și ar fi bine să ieșim și din fotografia aceea cu satul românesc în care toată lumea este autentică, bună, curată și cu mâinile încă mirosind a fân. Sunt oameni normali, cu bune și cu rele. Unii extraordinari, alții mai puțin. Unii cinstiți, alții care au simțit mirosul banilor. Unii vând ceea ce produc, alții cumpără din supermarket și pun eticheta de „tradițional” peste marfă. Iar acolo unde există activități comerciale nedeclarate sau lipsă de bonuri fiscale, faptul că un client întreabă „cât costă?” și „primesc bon?” nu este lipsă de respect și nici atac la tradiție. Este pur și simplu o relație economică normală. Ospitalitatea nu spală fiscalitatea, după cm iaurtul pus în borcan de bunica nu spală zahărul din el.

Poate că aici ar trebui înțeles un lucru foarte simplu: nu toți oamenii vin pe traseu pentru aceeași experiență. Unii vin pentru comunitate. Foarte bine. Alții vin pentru gastronomie. Excelent. Unii vor să fie cărați cu bagajele, să bea bere și să aibă masa pusă când ajung. Perfect. Dar există și omul care își pune rucsacul în spate, își alege singur mâncarea, își calculează singur banii, își spală singur hainele și merge până când corpul îi spune că este suficient. Pentru el, comunitatea nu este destinația. Este cel mult o serie de puncte prin care trece.

Pentru omul acesta, România este laboratorul, corpul este instrumentul, iar drumul este întrebarea. Cât pot să merg? Ce se întâmplă cu mine după o sută, cinci sute, o mie de kilometri? Ce îmi face foamea? Ce îmi face mâncarea? Ce îmi face singurătatea? Ce îmi face oboseala? Ce rămâne din mine când dispar confortul, zgomotul, rutina și toate explicațiile celorlalți?

Asta poate fi călătoria. Nu concursul pentru cea mai frumoasă fotografie cu masa plină. Nu campionatul național de „ce gazdă minunată am întâlnit”. Nu festivalul papanașului și nici pelerinajul la borna cea mai fotogenică.

Poate că unii oameni nu vor să descopere comunitatea voastră. Poate vor să se descopere pe ei.

Și poate că exact asta ar trebui respectat.

Ospitalitatea adevărată spune: „Dacă ai nevoie, sunt aici.” Salvatorul spune: „Lasă, că știu eu de ce ai nevoie.” Prima îți respectă libertatea. A doua încearcă să ți-o înlocuiască.

Așa că lăsați omul să meargă. Nu-i băgați comunitatea pe gât, nu-i puneți mila în farfurie, nu-i turnați ospitalitatea în pahar și nu-i transformați fiecare pas într-o reclamă pentru voi. Dacă vrea papanași, să mănânce papanași. Dacă vrea bere, să bea bere. Dacă vrea să-și care singur rucsacul, să și-l care. Dacă vrea să posteze masa voastră, să o posteze. Dar dacă nu vrea nimic din toate astea, respectați-i „nu”-ul.

Pentru că un om care traversează România nu este dator nimănui cu admirație, cu fotografii, cu papanași, cu pălincă, cu promovare sau cu aplauze. Nu este obligat să vă transforme în personaje principale doar pentru că a trecut pe lângă casa voastră.

Poate că nu vrea să vă mănânce ciorba. Poate că nu vrea să vă bea pălinca. Poate că nu vrea să vă fotografieze masa. Poate că nici nu vrea să vă audă părerile.

Poate vrea doar să meargă.

Cu el.

Cu corpul lui. Cu banii lui. Cu limitele lui. Cu Dumnezeuul lui. Cu realitatea lui.

Și, pentru prima dată după mult timp, fără să mai fie nevoie să salveze sau să fie salvat de nimeni.

Via Transilvanica începe la Putna, în mijlocul Moldovei, și se termină la Drobeta-Turnu Severin. Se numește Transilvanica, dar poate că, de fapt, traversează o singură țară: România cu toate contradicțiile ei.

Prima bornă pornește dintr-un loc al credinței. La Putna am ajuns la arhondaric: buletin, date, 35 de lei, cheia și… nimic fiscal. Și atunci apare întrebarea incomodă: ce se întâmplă când într-un loc în care una dintre porunci este „să nu furi”, banii circulă într-o zonă în care bonul dispare?

Nu spun că orice lipsă de bon înseamnă automat furt. Legea trebuie să stabilească asta. Dar întrebarea merită pusă. Mai ales când cel care întreabă pare el vinovat că a stricat omenia.

Pentru că avem această formă ciudată de omertà românească: ai fost primit, mănâncă, bea, mulțumește și nu întreba. Ospitalitatea devine uneori perdeaua trasă peste bani, taxe și proveniența mâncării. „Din grădină” poate ajunge să însemne și din supermarket, „tradițional” poate însemna și ambalat, iar autenticitatea se unge cu suficientă poveste încât să nu mai întrebi unde este bonul.

Și aici apare ipocrizia noastră națională: suntem împotriva fiscalității când ne ia și pentru fiscalitate când vrem să ne dea. Vrem spitale, drumuri, școli și infrastructură, dar când vine rândul nostru: „Lasă, că ne descurcăm.”

Iar clientul nu este întotdeauna spectator. Dacă acceptă „fără bon” pentru că e mai ieftin, intră și el în afacere. Unul nu declară, celălalt economisește. După care amândoi se întreabă de ce statul nu funcționează.

Dar există și o consecință mai subtilă a acestei culturi a hoției: te poate ține captiv. Când trăiești permanent în mica șmecherie, în frica de control, în ascundere, în presiunea de a nu fi prins, nu mai ai doar o problemă morală sau fiscală. Îți poți construi un întreg sistem de recompensă și stres în jurul ei. Iar omul caută apoi alte supape: mâncare în exces, alcool, jocuri, droguri — orice îi dă pentru câteva minute recompensa pe care viața lui tensionată nu i-o mai oferă.

Nu spun că evaziunea produce automat dependență și nici că există o relație medicală simplă între furt și dependență. Spun că o cultură construită pe secret, recompensă imediată și stres permanent poate alimenta comportamente compulsive. Și atunci „micul avantaj” începe să coste mult mai mult decât cei 15 lei economisiți.

Biblia are aici o ironie aproape perfectă: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.” Iar Iisus spune: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Noi vrem însă și Cezarul, și Mamona — fiecare când ne convine.

De la stat vrem tot.
De la noi vrem cât mai puțin.

Și peste toate punem „omenia”.

Așa că întrebarea nu mai este doar dacă ai primit bon la Putna.

Întrebarea este: ce fel de om ești când nimeni nu te obligă să fii corect?

Dacă Via Transilvanica există din 2018, este legitim să întrebăm și cine vede, cine verifică și cine trasează limita dintre gri și negru. Nu acuzăm instituții, nu numim Biserica mafie și nu transformăm fiecare pensiune într-un dosar penal. Dar nici nu putem transforma tăcerea în virtute.

Pentru că „taci, că ai fost primit cu omenie” nu este o regulă morală.

Este doar o invitație la tăcere.

Via Transilvanica ar trebui să fie un drum prin România, nu un drum pe care să mergi cu gura închisă.

Și poate că cea mai importantă bornă nu este la Putna și nici la Drobeta.

Este în fiecare dintre noi, în momentul în care trebuie să răspundem simplu:

Sunt cu Cezarul sau cu Mamona? Cu bonul sau cu șmecheria? Cu corectitudinea sau cu „lasă că merge”?

Pentru că nu putem cere un stat corect în timp ce ne cultivăm propria mică incorectitudine.

Descoperă, române, cine ești. Acolo începe adevărata călătorie. 🤷🏻‍♂️